HIBISCUS TRIONUM
de Andreea Dragomirescu
amnro.net
FLORILE DE HIBISCUS ÎN LUME
Există aproximativ 250 specii de Hibiscus. De origine tropicală, plantele de Hibiscus sunt răspândite în prezent în întreaga lume. Probabil delicateţea şi frumuseţea florilor de hibiscus au făcut ca diferite specii ale acestora să fie declarate ‘flori naţionale’ ale mai multor ţări orientale.
Hibiscus rosa-sinensis este floarea naţională a Malaiesiei, Hibiscus brackenridgei este floarea reprezentativă pentru Hawaii şi o altă specie de hibiscus este floarea naţională a Coreei de sud. În China există chiar şi un oraş denumit ‘oraşul florii de hibiscus’.
În occident, unele plante de Hibiscus sunt cunoscute mai ales ca plante ornamentale, dar în zonele tropicale, unde îi sunt cunoscute calităţile din vremuri străvechi, plantele sunt apreciate atât pentru frumuseţe, cât şi pentru proprietăţile terapeutice. În Columbia preparatele de Hibiscus sunt folosite pentru a trata căderea părului, în Samoa se administrează femeilor pentru a diminua crampele menstruale sau pentru o naştere mai uşoară, în Guinea ca diuretic, în Filipine ca aperitiv, iar în Angola frunzele de hibiscus se folosesc, pentru preoprietăţile lor emoliente, în tratarea tusei.
ZĂMOŞIŢA
Zămoşiţa este o plantă erbacee, cu tulpină ramificată; ajunge până la înălţimi de 80 cm; are flori mari (4 cm diametru), de culoare gălbui, cu baza purpurie; fructele sunt încapsulate. Creşte în culturi, pe marginea drumurilor, pe câmpii şi este folosită ca arbust ornamental. Înfloreşte din iulie până în septembrie. În scop medicinal se folosesc numai părţile aeriene care se recoltează la începutul înfloririi şi se usucă la umbră, în locuri aerisite.
Compoziţie:
flavonoide cu acţiune diuretică
mucilagii cu acţiune emolientă şi antiinflamatoare
substanţe minerale
un ulei gras
Acţiuni terapeutice:
diuretic şi saluretic (contribuie la eliminarea sodiului şi clorului din organism, mai puţin a potasiului)
emolient
antiinflamator
antiseptic
cicatrizant
laxativ
Indicaţii terapeutice:
infecţii urinare, datorită efectului diuretic, antiinflamator, emolient, în asociere cu alte diuretice (frunze de mesteacăn, splinuţă, merişor, urzică)
litiază urinară, în asociere cu alte diuretice şi litotriptice: frunze de mesteacăn, mătase de porumb, rădăcină de brusture
gastrite, ca adjuvant, în combinaţie cu alte calmante gastrice (gălbenele, salcâm)
tuse uscată, pentru proprietăţile emoliente, alături de scai vânăt şi nalbă
hipertensiune arterială, datorită efectului diuretic; se poate asocia cu păducel şi talpa gâştei
furuncule, arsuri solare, hemoroizi în aplicaţii externe (comprese cu macerat de plantă)
MOD DE ADMINISTRARE:
pulbere sublingual:
planta se râşneşte fin cu o râşniţă electrică curată
se ia căte o jumătate de linguriţă de 4 ori pe zi, la intervale regulate, cu minim 30 minute înainte de masă, se ţine sublingual 15-20 minute apoi se înghite cu puţină apă plată.
de regulă se administrează mai multe plante într-un amestec, în funcţie de efectul dorit (în acest caz se va administra câte o linguriţă din amestec, de 4 ori pe zi)
macerat:
se pun 2 linguri pline de plantă la 1 l apă plată şi se lasă la temperatura camerei aproximativ 7 ore iarna şi 3 ore vara, după care se strecoară. Lichidul rezultat se bea pe parcursul unei zile, cu înghiţituri mici, între mese.
Pentru aplicaţii externe (răni, arsuri, hemoroizi) se face un macerat mai concentrat, din 5 linguri pline de plantă la 1 litru de apă iar pe furuncule se poate aplica pasta obţinută din pulbere de plantă amestecată cu apă.
sursa: amnro.net
Se afișează postările cu eticheta REMEDII NATURALE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta REMEDII NATURALE. Afișați toate postările
luni, 15 octombrie 2007
URZICA
Urtica dioica
de Andreea Dragomirescu
amnro.net
Urzica este o plantă universală. Poate fi intâlnita pe tot globul, chiar şi în Islanda, supravietuieste până la altitudinea de 2000 m. şi este cunoscută din antichitate pentru proprietăţile ei curative. În sec. I d.Hr. medicii greci Discoride şi Galen o descriau în lucrările lor ca pe o plantă cu proprietăţi diuretice şi laxative,utilă în astm, pleurezie şi afecţiuni ale splinei. Indienii americani foloseau cataplasme cu infuzie de urzică pentru a opri sângerările din rănile deschise şi o recomandau lăuzelor pentru o refacere mai rapidă după naştere şi pentru capacitatea ei de a stimula lactaţia.
Tradiţional, în Brazilia urzica era folosită pentru diabet, afecţiuni urinare şi alergii, în Peru pentru dureri musculare şi artritice, astm, ulcer, în Cuba pentru răni, arsuri şi insuficienţă renală, în Grecia pentru astm, inflamaţii şi afecţiuni ale splinei, în Mexic pentru febră şi afecţiuni ale pielii, în Venezuela în cazuri de sifilis, afecţiuni febrile, răni deschise.
În Evul Mediu urzica era atât de apreciată ca şi plantă de leac încât Albrecht Durer (1471-1528) a pictat un înger ce zboară către tronul Atotputernicului ţinând în mână un lujer de urzică.
Singurele zone de pe glob în care urzica nu creşte sunt zonele arctice şi centrul şi sudul Africii. La noi în ţară este foarte răspândită, din zonele de câmpie până la munte. Este o plantă tipic antropofilă, adică legată ecologic de aşezările omeneşti sau de locuri în care a intervenit activitatea umană: creşte pe lângă ziduri, garduri, ruine, stâne, dar şi pe malul apelor şi în lizierele de păduri.
Denumirea urzicii provine de la verbul latin ‘urere’ care înseamnă ‘a arde’, datorită proprietăţilor ei vezicante, iar denumirea speciei ‘dioica’ înseamnă ‘două case’, deoarece pe o tulpină cresc flori unisexuate, fie masculine, fie feminine.
Este o plantă erbacee, perenă, cu tulpină simplă, erectă, cu 4 muchii evidente, ce poate ajunge până la 1,5 m înălţime, are frunze opuse, în formă de inimă, verzi cenuşii, dinţate pe margini. Pe axa frunzei din vârf cresc flori mici, verzui. Atât tulpina cât şi frunzele sunt acoperite cu peri urzicători, care la atingere provoacă usturimi şi mâncărimi. Înfloreşte din iunie până în septembrie.
Compoziţie chimică:
Urzica conţine carotenoide ( provitamine A) cu acţiune de regenerare a pielii şi mucoaselor şi rol antioxidant, clorofilă, vitaminele B2, C, K, acid folic, acid pantotenic, amine (histamină, acetilcilină, serotonină), flavone şi taninuri cu efect cicatrizant, lectine cu efect antiinflamator, ulei volatil cu cetone, esteri, fenoli.
Frunzele tinere, care nu conţin substanţe vezicante, au un bogat conţinut în minerale: acid silicic, săruri de fier, magneziu, mangan, sodiu, potasiu, fosfor, sulfaţi. Perii urzicători conţin răşini şi o substanţă vezicantă (acid formic, o enzimă şi o toxalbumină) care se distruge prin uscare.
În scopuri medicinale se folosesc frunzele sau toată partea aeriană, care se recoltează de la exemplarele tinere înainte de înflorire şi se usucă la umbră, la temperatura ambiantă, fie rădăcinile care se recoltează toamna târziu şi se usucă la soare.
Acţiuni:
*are proprietăţi hematopoietice (stimulează sinteza globulelor roşii) prin acidul folic, acidul pantotenic şi protoporfirine
*are proprietăţi hemostatice ( favorizează oprirea sângerărilor) datorită prezenţei de vitamină K şi taninuri
*este antidiareică prin tanin
*are proprietăţi diuretice şi contribuie le o mai bună eliminare a acidului uric
*este hipoglicemiantă datorită capacităţii de a stimula secreţia de insulină de la nivelul pancreasului
*are proprietăţi antiinflamatoare prin lectine
*este galactogogă (stimulează secreţia lactată la femeile care alăptează)
*este antialergică, expectorantă, antitusuvă, stimulează circulaţia sanguină
Indicaţii terapeutice:
Cu administrare internă, sub formă de pulbere sublingual, macerat sau tinctură, urzica este indicată în:
*anemie, alături de cătină
*alergii, alături de trei fraţi pătaţi şi frunzele de mestescăn. Studiile clinice au demonstrat ameliorarea evidentă a simptomelor la pacienţii cu diferite forme de alergii: rinită, erupţii alergice cutanate, bronşită astmatiformă, după consumul de urzică
*artrită, reumatism în general datorită acţiunii antiinflamatoare. Mai multe studii au arătat diminuarea durerii şi inflamaţiilor la pacienţii suferinzi de artrită care au consumat urzică, probabil datorită unui proces de inhibare a activităţii celulelor responsabile de procesul inflamator .
*gută, prin efectul antiinflamator şi de eliminare a acidului uric
*diabet zaharat, alături de frunzele de dud şi afin, deoarece urzica stimulează secreţia pancreatică de insulină
*sângerări nazale, gingivale, hemoptizii deoarece este un bun hemostatic
*diaree, datorită proprietăţilor astringente, în asociere cu răchitan, coada racului
*litiază renală ca adjuvant, sub formă de macerat, în special datorită acţiunii diuretice
*afecţiuni cardio vasculare: hipertensiune arterială, tahicardie (eficienţă demonstrată prin studii efectuate pe animale)
*afecţiuni dermatologice (acnee, seboree) datorită proprietăţilor depurative.
Cele mai recente studii în ce priveşte urzica se focalizează asupra eficienţei ei în afecţiunile prostatei (prostatită, hipertrofie benignă de prostată) şi asupra proprietăţilor ei antivirale.
În mai mult de 20 de studii clinice se demonstrează că rădăcina de urzică şi urzica în combinaţie cu alte plante medicinale ameliorează simptomatologia în prostatită şi adenomul de prostată. Se pare că mecanismul de acţiune în acest caz nu este cel antiinflamator, ci sunt implicate acţiuni hormonale Adenomul de prostată apare, cel mai probabil, datorită creşterii conversiei testosteronului (horminul sexual masculin) în dihidrotestosteron, fenomen amplificat, nu se ştie din ce cauză, la bărbaţi peste 40 de ani. Studiile făcute sugerează că substanţe din compoziţia rădăcinii de urzică inhibă această conversie a testosteronului, ameliorând simptomatologia bolii.
Alte studii recente sunt legate de acţiunile antivirale ale lectinelor din compoziţia urzicii. Lectinele au dovedit proprietăţi antivirale marcate in vitro (experimental, în laborator) şi în prezent sunt cercetate, cu rezultate încurajatoare, efecteele lor inhibitoare asupre virusurilor ce induc afecţiuni ale tractului respirator superior şi asupra virusului imunodeficienţei umane (HIV).
În ce priveşte aplicarea externă, sub formă de cataplasme cu macerat sau băi, urzicile sunt utile întratarea plăgilor superficiale, eczemelor, urticariei.
O utilizare foarte cunoscută a urzicii în combinaţie cu rădăcina de brusture şi frunzele de mesteacăn este împotriva mătreţii şi căderii părului. În acest caz se clăteşte părul, după spălare, cu macerat combinat din aceste trei plante. O altă variantă constă în fricţionarea pielii capului cu tinctură (extract alcoolic) de urzică.
Mod de administrare:
Înainte de a fi cunoscută ca şi plantă medicinală, urzica a fost utilizată ca un gustos şi sănătos aliment. În acest scop se folosesc vârfurile de la urzicile tinere care apar primăvara şi sunt sărace în substanţe vezicante dar foarte bogate în minerale. Se pot pregăti ca şi piure şi constituie unul din alimentele ideale pentru curele de dezintoxicare de primăvară.
Pentru a se beneficia de proprietăţile depurative şi mineralizante ale urzicii proaspete crude se poate prepara fie macerat fie suc din aceasta. Sucul se prepară cu ajutorul unui storcător elestric, din frunzele de urzici proaspete bine spălate. Se pot consuma în fiecare zi una până la trei linguriţe din acest suc diluat cu puţină apă pură ( plată sau de izvor).
Pentru macerat se pune apă într un vas peste urzicile proaspete, tăiate mărunt, atât cât să le acopere şi se lasă timp de aproximativ 7 ore apoi se scurg bine. Din lichidul rezultat se ia câte o lingură de trei ori pe zi, diluată cu puţină apă. Poate fi păstrat la rece 1 2 zile, dar pentru a şi păstra integral proprietăţile e bine să fie consumat în ziua în care se prepară.
Urzica uscată se foloseşte în scopuri medicinale sub formă de pulbere sau de macerat. Modalitatea cea mai eficientă de administrare este pulberea luată sublingual. Se prepară cu ajutorul unei râşniţe electrice curate în care se râşneşte planta până se obţine o pudră fină, apoi se cerne pentru a elimina resturile mai mari. Din această pudră se administrează câte o linguriţă de 4 ori pe zi (sau se amestecă cu alte pulberi de plante şi se ia câte o linguriţă de amestec de pulberi), la intervale regulate. Planta se ia cu minim 30 minute înainte de masă sau cu o oră după masă, se ţine sub limbă 15 20 minute apoi se înghite cu puţină apă plată sau de izvor.
Pentru macerat se pun 2 linguri pline de plantă sub formă de pulbere la 1 litru de apă plată sau de izvor şi se lasă aproximativ 7 ore (peste noapte) la temperatura camerei, apoi se strecoară. Lichidul rezultat se bea între mese, cu înghiţituri mici în cursul unei zile. Maceratul ce va fi utilizat pentru aplicaţii externe sau băi se va face mai concentrat, din 7 linguri de plantă la 1 litru de apă.
Referinte:
Pulberile din plante medicinale
Folosirea plantelor medicinale
Surse:
ANIMA PLANT
SANTO RAPHAEL
de Andreea Dragomirescu
amnro.net
Urzica este o plantă universală. Poate fi intâlnita pe tot globul, chiar şi în Islanda, supravietuieste până la altitudinea de 2000 m. şi este cunoscută din antichitate pentru proprietăţile ei curative. În sec. I d.Hr. medicii greci Discoride şi Galen o descriau în lucrările lor ca pe o plantă cu proprietăţi diuretice şi laxative,utilă în astm, pleurezie şi afecţiuni ale splinei. Indienii americani foloseau cataplasme cu infuzie de urzică pentru a opri sângerările din rănile deschise şi o recomandau lăuzelor pentru o refacere mai rapidă după naştere şi pentru capacitatea ei de a stimula lactaţia.
Tradiţional, în Brazilia urzica era folosită pentru diabet, afecţiuni urinare şi alergii, în Peru pentru dureri musculare şi artritice, astm, ulcer, în Cuba pentru răni, arsuri şi insuficienţă renală, în Grecia pentru astm, inflamaţii şi afecţiuni ale splinei, în Mexic pentru febră şi afecţiuni ale pielii, în Venezuela în cazuri de sifilis, afecţiuni febrile, răni deschise.
În Evul Mediu urzica era atât de apreciată ca şi plantă de leac încât Albrecht Durer (1471-1528) a pictat un înger ce zboară către tronul Atotputernicului ţinând în mână un lujer de urzică.
Singurele zone de pe glob în care urzica nu creşte sunt zonele arctice şi centrul şi sudul Africii. La noi în ţară este foarte răspândită, din zonele de câmpie până la munte. Este o plantă tipic antropofilă, adică legată ecologic de aşezările omeneşti sau de locuri în care a intervenit activitatea umană: creşte pe lângă ziduri, garduri, ruine, stâne, dar şi pe malul apelor şi în lizierele de păduri.
Denumirea urzicii provine de la verbul latin ‘urere’ care înseamnă ‘a arde’, datorită proprietăţilor ei vezicante, iar denumirea speciei ‘dioica’ înseamnă ‘două case’, deoarece pe o tulpină cresc flori unisexuate, fie masculine, fie feminine.
Este o plantă erbacee, perenă, cu tulpină simplă, erectă, cu 4 muchii evidente, ce poate ajunge până la 1,5 m înălţime, are frunze opuse, în formă de inimă, verzi cenuşii, dinţate pe margini. Pe axa frunzei din vârf cresc flori mici, verzui. Atât tulpina cât şi frunzele sunt acoperite cu peri urzicători, care la atingere provoacă usturimi şi mâncărimi. Înfloreşte din iunie până în septembrie.
Compoziţie chimică:
Urzica conţine carotenoide ( provitamine A) cu acţiune de regenerare a pielii şi mucoaselor şi rol antioxidant, clorofilă, vitaminele B2, C, K, acid folic, acid pantotenic, amine (histamină, acetilcilină, serotonină), flavone şi taninuri cu efect cicatrizant, lectine cu efect antiinflamator, ulei volatil cu cetone, esteri, fenoli.
Frunzele tinere, care nu conţin substanţe vezicante, au un bogat conţinut în minerale: acid silicic, săruri de fier, magneziu, mangan, sodiu, potasiu, fosfor, sulfaţi. Perii urzicători conţin răşini şi o substanţă vezicantă (acid formic, o enzimă şi o toxalbumină) care se distruge prin uscare.
În scopuri medicinale se folosesc frunzele sau toată partea aeriană, care se recoltează de la exemplarele tinere înainte de înflorire şi se usucă la umbră, la temperatura ambiantă, fie rădăcinile care se recoltează toamna târziu şi se usucă la soare.
Acţiuni:
*are proprietăţi hematopoietice (stimulează sinteza globulelor roşii) prin acidul folic, acidul pantotenic şi protoporfirine
*are proprietăţi hemostatice ( favorizează oprirea sângerărilor) datorită prezenţei de vitamină K şi taninuri
*este antidiareică prin tanin
*are proprietăţi diuretice şi contribuie le o mai bună eliminare a acidului uric
*este hipoglicemiantă datorită capacităţii de a stimula secreţia de insulină de la nivelul pancreasului
*are proprietăţi antiinflamatoare prin lectine
*este galactogogă (stimulează secreţia lactată la femeile care alăptează)
*este antialergică, expectorantă, antitusuvă, stimulează circulaţia sanguină
Indicaţii terapeutice:
Cu administrare internă, sub formă de pulbere sublingual, macerat sau tinctură, urzica este indicată în:
*anemie, alături de cătină
*alergii, alături de trei fraţi pătaţi şi frunzele de mestescăn. Studiile clinice au demonstrat ameliorarea evidentă a simptomelor la pacienţii cu diferite forme de alergii: rinită, erupţii alergice cutanate, bronşită astmatiformă, după consumul de urzică
*artrită, reumatism în general datorită acţiunii antiinflamatoare. Mai multe studii au arătat diminuarea durerii şi inflamaţiilor la pacienţii suferinzi de artrită care au consumat urzică, probabil datorită unui proces de inhibare a activităţii celulelor responsabile de procesul inflamator .
*gută, prin efectul antiinflamator şi de eliminare a acidului uric
*diabet zaharat, alături de frunzele de dud şi afin, deoarece urzica stimulează secreţia pancreatică de insulină
*sângerări nazale, gingivale, hemoptizii deoarece este un bun hemostatic
*diaree, datorită proprietăţilor astringente, în asociere cu răchitan, coada racului
*litiază renală ca adjuvant, sub formă de macerat, în special datorită acţiunii diuretice
*afecţiuni cardio vasculare: hipertensiune arterială, tahicardie (eficienţă demonstrată prin studii efectuate pe animale)
*afecţiuni dermatologice (acnee, seboree) datorită proprietăţilor depurative.
Cele mai recente studii în ce priveşte urzica se focalizează asupra eficienţei ei în afecţiunile prostatei (prostatită, hipertrofie benignă de prostată) şi asupra proprietăţilor ei antivirale.
În mai mult de 20 de studii clinice se demonstrează că rădăcina de urzică şi urzica în combinaţie cu alte plante medicinale ameliorează simptomatologia în prostatită şi adenomul de prostată. Se pare că mecanismul de acţiune în acest caz nu este cel antiinflamator, ci sunt implicate acţiuni hormonale Adenomul de prostată apare, cel mai probabil, datorită creşterii conversiei testosteronului (horminul sexual masculin) în dihidrotestosteron, fenomen amplificat, nu se ştie din ce cauză, la bărbaţi peste 40 de ani. Studiile făcute sugerează că substanţe din compoziţia rădăcinii de urzică inhibă această conversie a testosteronului, ameliorând simptomatologia bolii.
Alte studii recente sunt legate de acţiunile antivirale ale lectinelor din compoziţia urzicii. Lectinele au dovedit proprietăţi antivirale marcate in vitro (experimental, în laborator) şi în prezent sunt cercetate, cu rezultate încurajatoare, efecteele lor inhibitoare asupre virusurilor ce induc afecţiuni ale tractului respirator superior şi asupra virusului imunodeficienţei umane (HIV).
În ce priveşte aplicarea externă, sub formă de cataplasme cu macerat sau băi, urzicile sunt utile întratarea plăgilor superficiale, eczemelor, urticariei.
O utilizare foarte cunoscută a urzicii în combinaţie cu rădăcina de brusture şi frunzele de mesteacăn este împotriva mătreţii şi căderii părului. În acest caz se clăteşte părul, după spălare, cu macerat combinat din aceste trei plante. O altă variantă constă în fricţionarea pielii capului cu tinctură (extract alcoolic) de urzică.
Mod de administrare:
Înainte de a fi cunoscută ca şi plantă medicinală, urzica a fost utilizată ca un gustos şi sănătos aliment. În acest scop se folosesc vârfurile de la urzicile tinere care apar primăvara şi sunt sărace în substanţe vezicante dar foarte bogate în minerale. Se pot pregăti ca şi piure şi constituie unul din alimentele ideale pentru curele de dezintoxicare de primăvară.
Pentru a se beneficia de proprietăţile depurative şi mineralizante ale urzicii proaspete crude se poate prepara fie macerat fie suc din aceasta. Sucul se prepară cu ajutorul unui storcător elestric, din frunzele de urzici proaspete bine spălate. Se pot consuma în fiecare zi una până la trei linguriţe din acest suc diluat cu puţină apă pură ( plată sau de izvor).
Pentru macerat se pune apă într un vas peste urzicile proaspete, tăiate mărunt, atât cât să le acopere şi se lasă timp de aproximativ 7 ore apoi se scurg bine. Din lichidul rezultat se ia câte o lingură de trei ori pe zi, diluată cu puţină apă. Poate fi păstrat la rece 1 2 zile, dar pentru a şi păstra integral proprietăţile e bine să fie consumat în ziua în care se prepară.
Urzica uscată se foloseşte în scopuri medicinale sub formă de pulbere sau de macerat. Modalitatea cea mai eficientă de administrare este pulberea luată sublingual. Se prepară cu ajutorul unei râşniţe electrice curate în care se râşneşte planta până se obţine o pudră fină, apoi se cerne pentru a elimina resturile mai mari. Din această pudră se administrează câte o linguriţă de 4 ori pe zi (sau se amestecă cu alte pulberi de plante şi se ia câte o linguriţă de amestec de pulberi), la intervale regulate. Planta se ia cu minim 30 minute înainte de masă sau cu o oră după masă, se ţine sub limbă 15 20 minute apoi se înghite cu puţină apă plată sau de izvor.
Pentru macerat se pun 2 linguri pline de plantă sub formă de pulbere la 1 litru de apă plată sau de izvor şi se lasă aproximativ 7 ore (peste noapte) la temperatura camerei, apoi se strecoară. Lichidul rezultat se bea între mese, cu înghiţituri mici în cursul unei zile. Maceratul ce va fi utilizat pentru aplicaţii externe sau băi se va face mai concentrat, din 7 linguri de plantă la 1 litru de apă.
Referinte:
Pulberile din plante medicinale
Folosirea plantelor medicinale
Surse:
ANIMA PLANT
SANTO RAPHAEL
UNGUENTUL TAMUS - DE UNTUL-PĂMÂNTULUI
dr. Cristina Pavel
amnro.net
Untul-pământului, pe numele lui ştiinţific Tamus communis, este o plantă cu rădăcină cărnoasă, groasă şi albă în interior (de la aspectul căreia îi vine şi numele), cu frunze lucioase, în formă de inimă, flori verzi-gălbui şi fructe roşii. Ea creşte prin pădurile de foioase şi preferă umbra.
Planta a fost mult folosită în medicina populară românească, inclusiv în scop alimentar. În unele zone se consumau rădăcinile prăjite, iar în altele, tulpinile tinere (atenţie, această utilizare în scop alimentar prezintă unele riscuri, datorită compoziţiei plantei, bogate în alcaloizi, oxalat de calciu şi histamină). Totuşi, cel mai mult a fost folosită extern, sub formă de cataplasme sau tinctură, contra durerilor articulare şi a traumatismelor.
Unul dintre numele populare ale plantei este sugestiv în acest sens: „iarba-femeilor-bătute”. Chiar şi astăzi, în pieţe, rădăcina se vinde ca leac pentru tratarea reumatismului. Şi într-adevăr, cercetările farmacologice moderne au confirmat valoarea terapeutică a acestei plante. Acţiunea antiinflamatoare şi analgezică a extractului de untul-pământului se poate compara cu unele medicamente antiinflamatoare din cele mai puternice, fără a avea însă efectele secundare ale acestora.
BENEFICII
Pentru a beneficia la maxim de efectele sale curative, putem folosi planta în mai multe feluri:
cataplasme cu rădăcina proaspătă, răzuită
(nu se ţin prea mult timp în contact cu pielea în acelaşi loc, întrucât pot fi iritante)
fricţiuni locale cu tinctură preparată din rădăcină proaspătă
masaj cu unguent preparat din rădăcină mărunţită
UNGUENTUL "TAMUS"
Dintre toate modalităţile, cel mai la îndemână şi uşor de aplicat este ultima, forma de unguent, mai ales atunci când se asociază cu plante care îi măresc potenţialul terapeutic, cum este arnica. Un asemenea preparat este unguentul Tamus, un produs Steaua Divina, pe care îl putem găsi în magazinele naturiste şi farmaciile din ţară. El este foarte simplu de utilizat, în majoritatea cazurilor fiind suficiente 2-3 aplicări zilnic sau la nevoie, pe locurile dureroase. Când ne ungem cu el, pot apare uşoare senzaţii locale de furnicătură sau pişcătură, aceasta fiind dovada că acţionează eficient.
Un alt aspect important este şi baza în care se prepară unguentul. Unguentul Tamus foloseşte ca bază răşina de brad, ceara de albine şi uleiul de floarea-soarelui, substanţe perfect naturale, care nu se obţin prin procedee chimice (cum e cazul lanolinei sau vaselinei) şi pătrund foarte bine în piele. Între ingredientele de la Tamus găsim şi uleiul volatil natural de busuioc, „parfum”, dar şi conservant natural, cu proprietăţi antiseptice (îndepărtează de pe suprafaţa pielii bacteriile şi ciupercile patogene).
Proprietăţile antiinflamatoare ale unguentului de untul-pământului îl fac să fie foarte eficient în bolile articulare, atât în cele inflamatorii, cât şi în cele degenerative. Reumatismul, poliartrita reumatoidă, spondilozele, artritele şi artrozele (coxartroze, gonartroze) devin mult mai puţin supărătoare dacă ungem zonele afectate cu Tamus. Acest unguent are un puternic efect antialgic, de calmare a durerilor, de aceea se poate folosi şi în cazul durerilor musculare sau al bolilor metabolice articulare, cum este guta.
Datorită compoziţiei sale, unguentul Tamus are, de asemenea, un efect hemolitic, cicatrizant şi de stimulare a circulaţiei limfatice şi accelerează vindecarea echimozelor („vânătăi”) şi contuziilor. Îl putem folosi şi în cazul celulitei şi al deformaţiilor osoase (monturi).
Iată, aşadar, o paletă largă de efecte terapeutice, mai ales la nivelul articulaţiilor. De aceea, putem face şi o „probă terapeutică” a calităţilor sale: de câte ori ne supără vreo articulaţie (fie am solicitat-o prea mult, fie e vremea rece şi ploioasă, fie „trosneşte”, dându-ne semnale că trebuie să avem mai multă grijă de ea), dacă ne ungem cu Tamus, după câteva aplicaţii, putem avea plăcuta surpriză să ne dispară durerile ca prin farmec şi să ne redobândim mobilitatea.
Succes!
sursa:amnro.net
amnro.net
Untul-pământului, pe numele lui ştiinţific Tamus communis, este o plantă cu rădăcină cărnoasă, groasă şi albă în interior (de la aspectul căreia îi vine şi numele), cu frunze lucioase, în formă de inimă, flori verzi-gălbui şi fructe roşii. Ea creşte prin pădurile de foioase şi preferă umbra.
Planta a fost mult folosită în medicina populară românească, inclusiv în scop alimentar. În unele zone se consumau rădăcinile prăjite, iar în altele, tulpinile tinere (atenţie, această utilizare în scop alimentar prezintă unele riscuri, datorită compoziţiei plantei, bogate în alcaloizi, oxalat de calciu şi histamină). Totuşi, cel mai mult a fost folosită extern, sub formă de cataplasme sau tinctură, contra durerilor articulare şi a traumatismelor.
Unul dintre numele populare ale plantei este sugestiv în acest sens: „iarba-femeilor-bătute”. Chiar şi astăzi, în pieţe, rădăcina se vinde ca leac pentru tratarea reumatismului. Şi într-adevăr, cercetările farmacologice moderne au confirmat valoarea terapeutică a acestei plante. Acţiunea antiinflamatoare şi analgezică a extractului de untul-pământului se poate compara cu unele medicamente antiinflamatoare din cele mai puternice, fără a avea însă efectele secundare ale acestora.
BENEFICII
Pentru a beneficia la maxim de efectele sale curative, putem folosi planta în mai multe feluri:
cataplasme cu rădăcina proaspătă, răzuită
(nu se ţin prea mult timp în contact cu pielea în acelaşi loc, întrucât pot fi iritante)
fricţiuni locale cu tinctură preparată din rădăcină proaspătă
masaj cu unguent preparat din rădăcină mărunţită
UNGUENTUL "TAMUS"
Dintre toate modalităţile, cel mai la îndemână şi uşor de aplicat este ultima, forma de unguent, mai ales atunci când se asociază cu plante care îi măresc potenţialul terapeutic, cum este arnica. Un asemenea preparat este unguentul Tamus, un produs Steaua Divina, pe care îl putem găsi în magazinele naturiste şi farmaciile din ţară. El este foarte simplu de utilizat, în majoritatea cazurilor fiind suficiente 2-3 aplicări zilnic sau la nevoie, pe locurile dureroase. Când ne ungem cu el, pot apare uşoare senzaţii locale de furnicătură sau pişcătură, aceasta fiind dovada că acţionează eficient.
Un alt aspect important este şi baza în care se prepară unguentul. Unguentul Tamus foloseşte ca bază răşina de brad, ceara de albine şi uleiul de floarea-soarelui, substanţe perfect naturale, care nu se obţin prin procedee chimice (cum e cazul lanolinei sau vaselinei) şi pătrund foarte bine în piele. Între ingredientele de la Tamus găsim şi uleiul volatil natural de busuioc, „parfum”, dar şi conservant natural, cu proprietăţi antiseptice (îndepărtează de pe suprafaţa pielii bacteriile şi ciupercile patogene).
Proprietăţile antiinflamatoare ale unguentului de untul-pământului îl fac să fie foarte eficient în bolile articulare, atât în cele inflamatorii, cât şi în cele degenerative. Reumatismul, poliartrita reumatoidă, spondilozele, artritele şi artrozele (coxartroze, gonartroze) devin mult mai puţin supărătoare dacă ungem zonele afectate cu Tamus. Acest unguent are un puternic efect antialgic, de calmare a durerilor, de aceea se poate folosi şi în cazul durerilor musculare sau al bolilor metabolice articulare, cum este guta.
Datorită compoziţiei sale, unguentul Tamus are, de asemenea, un efect hemolitic, cicatrizant şi de stimulare a circulaţiei limfatice şi accelerează vindecarea echimozelor („vânătăi”) şi contuziilor. Îl putem folosi şi în cazul celulitei şi al deformaţiilor osoase (monturi).
Iată, aşadar, o paletă largă de efecte terapeutice, mai ales la nivelul articulaţiilor. De aceea, putem face şi o „probă terapeutică” a calităţilor sale: de câte ori ne supără vreo articulaţie (fie am solicitat-o prea mult, fie e vremea rece şi ploioasă, fie „trosneşte”, dându-ne semnale că trebuie să avem mai multă grijă de ea), dacă ne ungem cu Tamus, după câteva aplicaţii, putem avea plăcuta surpriză să ne dispară durerile ca prin farmec şi să ne redobândim mobilitatea.
Succes!
sursa:amnro.net
ULEIUL VOLATIL DE PORTOCALE
Lector de Ayurveda Cocor Vasile
Aromele, în general şi în special cele naturale au avut întodeauna o influenţă cu totul aparte asupra omului. Efectele lor asupra trupului şi în special asupra psihicului şi emoţiilor fiinţelor umane au fost studiate cu mare atenţie încă din antichitate. Scrieri datând din1550 î.Hr. prezentau remedii pe baza de uleiuri aromate. Coborând şi maimult în timp, Egiptenii le utilizau pentru îmbălsămarea mumiilor. În acest moment, ştiinţa a arătat că parfumul şi gustul intens al unor plante este rezultatul unor substanţe chimice importante în fitoterapia naturală numite substanţe volatile sau eterice. Totalitatea acestor substanţe, care pot fi extrase dintr-o plantă sau o parte de plantă au fost numite ulei volatil extras din acea plantă.
ULEIUL VOLATIL DE PORTOCALE – este uleiul extras din cojile de portocale
Portocala era asociată în antichitate cu generozitatea şi inocenţa. Ea mai era numită şi “mărul de aur”
Acest ulei reechilibrează emoţiile,determinând apariţia unui sentiment de seninătate ca o rază de soare ce risipeşte negura gândurilor. Retrezeşte căldura sufletească prin parfumul său care elimină anxietatea şi redă pofta de viaţă, ajutându-ne să devenim mult mai optimişti şi hotărîţi în realizarea propriilor aspiraţii minunate. Uleiul volatil de portocale stimulează secreţia biliară, ajută la digestia grăsimilor şi accelerează peristaltismul. Ajută la producerea de colagen, vindecă acneea, elimină toxinele, reduce sindromul premenstrual şi încurajează eliminarea fluidelor în exces prin creşterea diurezei.
MOD DE ADMINISTRARE
Intern
Se administrează cu atenţie nedepăşind 3 picături la o liguriţă cu miere, de 3 ori pe zi.
Extern
MasajSe amestecă 100 ml de ulei vegetal natural presat la rece cu 20 de picături de ulei volatil de portocale. Cu acest ulei se masează zona dorită.
AromaterapieSe poate utiliza o lampă de aromaterapie sau, în lipsa ei, cu mult succes, se poate folosi un pulverizator, pentru a difuza acest parfum într-o încăpere.
Baia terapeuticăPunem în cadă atunci când facem baie 10-20 de picături de ulei.
CONTRAINDICAŢII
Nu se va folosi intern în caz de gastrită hiperacidă sau hipertensiune arterială în forme grave.
sursa:amnro.net
Aromele, în general şi în special cele naturale au avut întodeauna o influenţă cu totul aparte asupra omului. Efectele lor asupra trupului şi în special asupra psihicului şi emoţiilor fiinţelor umane au fost studiate cu mare atenţie încă din antichitate. Scrieri datând din1550 î.Hr. prezentau remedii pe baza de uleiuri aromate. Coborând şi maimult în timp, Egiptenii le utilizau pentru îmbălsămarea mumiilor. În acest moment, ştiinţa a arătat că parfumul şi gustul intens al unor plante este rezultatul unor substanţe chimice importante în fitoterapia naturală numite substanţe volatile sau eterice. Totalitatea acestor substanţe, care pot fi extrase dintr-o plantă sau o parte de plantă au fost numite ulei volatil extras din acea plantă.
ULEIUL VOLATIL DE PORTOCALE – este uleiul extras din cojile de portocale
Portocala era asociată în antichitate cu generozitatea şi inocenţa. Ea mai era numită şi “mărul de aur”
Acest ulei reechilibrează emoţiile,determinând apariţia unui sentiment de seninătate ca o rază de soare ce risipeşte negura gândurilor. Retrezeşte căldura sufletească prin parfumul său care elimină anxietatea şi redă pofta de viaţă, ajutându-ne să devenim mult mai optimişti şi hotărîţi în realizarea propriilor aspiraţii minunate. Uleiul volatil de portocale stimulează secreţia biliară, ajută la digestia grăsimilor şi accelerează peristaltismul. Ajută la producerea de colagen, vindecă acneea, elimină toxinele, reduce sindromul premenstrual şi încurajează eliminarea fluidelor în exces prin creşterea diurezei.
MOD DE ADMINISTRARE
Intern
Se administrează cu atenţie nedepăşind 3 picături la o liguriţă cu miere, de 3 ori pe zi.
Extern
MasajSe amestecă 100 ml de ulei vegetal natural presat la rece cu 20 de picături de ulei volatil de portocale. Cu acest ulei se masează zona dorită.
AromaterapieSe poate utiliza o lampă de aromaterapie sau, în lipsa ei, cu mult succes, se poate folosi un pulverizator, pentru a difuza acest parfum într-o încăpere.
Baia terapeuticăPunem în cadă atunci când facem baie 10-20 de picături de ulei.
CONTRAINDICAŢII
Nu se va folosi intern în caz de gastrită hiperacidă sau hipertensiune arterială în forme grave.
sursa:amnro.net
TRAISTA CIOBANULUI
Capsella bursae-pastoris
Lector de Ayurveda Cocor Vasile
CUM O PUTEM RECUNOAŞTE? Această plantă valoroasă este considerată în general o buruiană incomodă deşi ea este în realitate o plantă medicinală deosebit de valoroasă şi chiar unică. O găsim peste tot, pe lângă drumuri, pe câmpii, prin şanţuri, în grădinile de zarzavaturi. În limbaj popular i se mai spune şi coada pisicii, rapăn, straiţa popiis au tescuţă. Tulpina ei creşte până la 20-30 de cm înălţime, iar perioada de înflorire este martie -noiembrie. Florile sunt mici şi albe alcătuind o inflorescecenţă în formă de ciorchine. De tulpiniţele subţiri atârnă fructele care au un aspect particular, uşor de recunoscut, sub formă de “inimioară”.
CARE SUNT VIRTUŢILE ACESTEI PLANTE UNICE?
Traista ciobanului are un efect hemostatic şi vasoconstrictor uimitor. Se poate întrebuinţa cu succes în toate tipurile de hemoragii: nazale, stomacale, menoragii şi metroragii (hemoragii uterine care apar în timpul sau în afara ciclului menstrual). Are o acţiune deosebită, directă, asupra uterului, reglând ciclul menstrual şi oprind hemoragiile uterine abundente. Se recomandă în mod deosebit şi în reglarea tensiunii arteriale, folosindu-se atât în caz de hipotensiune cât şi de hipertensiune. Se mai poate utiliza, datorită efectului puternic hemostatic şi în cazul hemoroizilor sângerânzi.
CUM SE POATE UTILIZA ACEASTĂ PLANTĂ?
În cazul rănilor sângerânde, în care sângerarea nu vrea să se oprească, infuzia de traista ciobanului are un efect uimitor.
în cazul menstruaţiilor abundente se consumă cu o săptămână înainte de venirea ciclului, zilnic 1-2 căni pe zi de macerat de traista ciobanului, folosind 1 linguriţă de pulbere de plantă la o cană de apă. Foarte utilă este în astfel de cazuri utilizarea de pulbere de rădăcină de brusture 1 g de 4 ori pe zi, sublingual, întreaga lună, iar după declanşarea menstruaţiei, după ce trece a treia zi, se pate lua pulbere de traista ciobanului, câte 1 g la trei ore, până la stoparea completă a hemoragiei.
Pentru hemoroizii care sângerează se fac clisme, băi de şezut sau spălături cu macerat călduţ din plantă.
Mamele care alăptează şi au sânii umflaţi pot să folosească pulberea din plantă sub formă de cataplasmă calduţă şi aplicată local.
CE CONŢINE ACEASTĂ PLANTĂ? Traista ciobanului conţine amine, derivati flavonici, glicozide, săruri de potasiu, tanin şi în cantităţi mici alcaloizi.
ARE ACEASTĂ PLANTĂ CONTRAINDICATII? La acestă plantă se utilizează numai partea aeriană şi nu are nici o contraindicaţie.
Mult succes şi sănătate!
sursa:amnro.net
Lector de Ayurveda Cocor Vasile
CUM O PUTEM RECUNOAŞTE? Această plantă valoroasă este considerată în general o buruiană incomodă deşi ea este în realitate o plantă medicinală deosebit de valoroasă şi chiar unică. O găsim peste tot, pe lângă drumuri, pe câmpii, prin şanţuri, în grădinile de zarzavaturi. În limbaj popular i se mai spune şi coada pisicii, rapăn, straiţa popiis au tescuţă. Tulpina ei creşte până la 20-30 de cm înălţime, iar perioada de înflorire este martie -noiembrie. Florile sunt mici şi albe alcătuind o inflorescecenţă în formă de ciorchine. De tulpiniţele subţiri atârnă fructele care au un aspect particular, uşor de recunoscut, sub formă de “inimioară”.
CARE SUNT VIRTUŢILE ACESTEI PLANTE UNICE?
Traista ciobanului are un efect hemostatic şi vasoconstrictor uimitor. Se poate întrebuinţa cu succes în toate tipurile de hemoragii: nazale, stomacale, menoragii şi metroragii (hemoragii uterine care apar în timpul sau în afara ciclului menstrual). Are o acţiune deosebită, directă, asupra uterului, reglând ciclul menstrual şi oprind hemoragiile uterine abundente. Se recomandă în mod deosebit şi în reglarea tensiunii arteriale, folosindu-se atât în caz de hipotensiune cât şi de hipertensiune. Se mai poate utiliza, datorită efectului puternic hemostatic şi în cazul hemoroizilor sângerânzi.
CUM SE POATE UTILIZA ACEASTĂ PLANTĂ?
În cazul rănilor sângerânde, în care sângerarea nu vrea să se oprească, infuzia de traista ciobanului are un efect uimitor.
în cazul menstruaţiilor abundente se consumă cu o săptămână înainte de venirea ciclului, zilnic 1-2 căni pe zi de macerat de traista ciobanului, folosind 1 linguriţă de pulbere de plantă la o cană de apă. Foarte utilă este în astfel de cazuri utilizarea de pulbere de rădăcină de brusture 1 g de 4 ori pe zi, sublingual, întreaga lună, iar după declanşarea menstruaţiei, după ce trece a treia zi, se pate lua pulbere de traista ciobanului, câte 1 g la trei ore, până la stoparea completă a hemoragiei.
Pentru hemoroizii care sângerează se fac clisme, băi de şezut sau spălături cu macerat călduţ din plantă.
Mamele care alăptează şi au sânii umflaţi pot să folosească pulberea din plantă sub formă de cataplasmă calduţă şi aplicată local.
CE CONŢINE ACEASTĂ PLANTĂ? Traista ciobanului conţine amine, derivati flavonici, glicozide, săruri de potasiu, tanin şi în cantităţi mici alcaloizi.
ARE ACEASTĂ PLANTĂ CONTRAINDICATII? La acestă plantă se utilizează numai partea aeriană şi nu are nici o contraindicaţie.
Mult succes şi sănătate!
sursa:amnro.net
TINCTURA "MERIDIAN-PLAMAN"
Plămânul prezintă o importanţă vitală pentru buna funcţionare a organismului uman. Medicina tradiţională chineză, atunci când vorbeşte despre plămâni precum şi despre celelalte organe interne, se referă la organele energetice, mai subtile decât cele fizice.
FUNCŢIILE ENERGETICE ALE PLĂMÂNILOR
Principalele funcţii ale plămânilor, conform medicinei tradiţionale chineze, sunt următoarele:
guvernează respiraţia, guvernează procesul formării energiei vitale a organismului, controlează circulaţia energetică în meridiane (canale sau trasee energetice) şi circulaţia în vasele sangvine, controlează funcţia de dispersie (împrăştiere) a energiei de apărare şi a distribuţia fluidelor în tot corpul, controlează funcţia de coborâre a energiei şi a fluidelor în corp, controlează pielea, glandele sudoripare şi părul de la nivelul corpului, guvernează vocea, astfel încât puterea, tonul şi claritatea vocii depind de energia vitală a plămânilor
Funcţia normală a plămânilor este de asemeni strâns corelată cu aspectul nasului şi funcţia olfactivă. Plămânii comunică direct cu exteriorul şi de aceea sunt mai vulnerabili la acţiunea agenţilor patogeni externi din mediul ambiant (uscăciune, frig, vânt, umezeală).
Buna funcţionare a plămânilor poate fi influenţată negativ de emoţiile excesive de tipul tristeţii sau a “durerii sufleteşti”, care consumă energia vitală a corpului. De asemenea, alimentele cu gust predominant picant, folosite în exces, pot dezechilibra şi ele funcţia normală a plămânilor.
Afectarea funcţiei plămânilor poate fi resimţită şi recunoscută astfel:
senzaţia că spaţiul de la nivelul pieptului este prea mic
plânsul excesiv
răceli frecvente (slăbirea energiei de apărare)
probleme ale pielii
astm bronşic
tulburări la nivelul inimii
probleme circulatorii
deshidratare (uscarea nasului, a gurii, apariţia crăpăturilor pielii, reducerea cantităţii de urină)
constipaţie
EFECTELE BENEFICE ALE TINCTURII MERIDIAN-PLĂMÂN
Ştiind că fiecare boală are şi un anumit „tablou” psiho-emoţional, tratamentul cu tinctura pentru echilibrarea meridianului şi a organului energetic plămân oferă multiple avantaje prin:
corectarea simultană atât a dezechilibrelor de la nivel organic-fizic, cât şi a dezechilibrelor de la nivel psiho-emoţional prin păstrarea vie a principiile active ale plantelor din componenţa tincturii, ca urmare a prelucrării adecvate a plantelor
corectarea atât a excesului cât şi a deficitului funcţionării plămânilor
lipsa efectelor adverse atunci când tinctura este administrată conform prescripţiei
Cel mai frecvent această tinctură este indicată în:
tuse, faringită, laringită, traheită, amigdalită, bronşită, astm bronşic, silicoză.
În încheiere, pentru că a preveni este mult mai uşor decât a trata, vă recomand să utilizaţi tinctura Meridian Plămân chiar şi atunci când sunteţi sănătoşi şi vă confruntaţi cu un mediu ambiant care prezintă un exces de uscăciune, umezeală, frig sau vânt.
Mult succes!
dr. Papp Sigismund,
medic specialist medicină de familie
competenţă acupunctură
Tinctura Meridan-Plămân
Producător: Santo-Raphael
sursa: amnro.net
FUNCŢIILE ENERGETICE ALE PLĂMÂNILOR
Principalele funcţii ale plămânilor, conform medicinei tradiţionale chineze, sunt următoarele:
guvernează respiraţia, guvernează procesul formării energiei vitale a organismului, controlează circulaţia energetică în meridiane (canale sau trasee energetice) şi circulaţia în vasele sangvine, controlează funcţia de dispersie (împrăştiere) a energiei de apărare şi a distribuţia fluidelor în tot corpul, controlează funcţia de coborâre a energiei şi a fluidelor în corp, controlează pielea, glandele sudoripare şi părul de la nivelul corpului, guvernează vocea, astfel încât puterea, tonul şi claritatea vocii depind de energia vitală a plămânilor
Funcţia normală a plămânilor este de asemeni strâns corelată cu aspectul nasului şi funcţia olfactivă. Plămânii comunică direct cu exteriorul şi de aceea sunt mai vulnerabili la acţiunea agenţilor patogeni externi din mediul ambiant (uscăciune, frig, vânt, umezeală).
Buna funcţionare a plămânilor poate fi influenţată negativ de emoţiile excesive de tipul tristeţii sau a “durerii sufleteşti”, care consumă energia vitală a corpului. De asemenea, alimentele cu gust predominant picant, folosite în exces, pot dezechilibra şi ele funcţia normală a plămânilor.
Afectarea funcţiei plămânilor poate fi resimţită şi recunoscută astfel:
senzaţia că spaţiul de la nivelul pieptului este prea mic
plânsul excesiv
răceli frecvente (slăbirea energiei de apărare)
probleme ale pielii
astm bronşic
tulburări la nivelul inimii
probleme circulatorii
deshidratare (uscarea nasului, a gurii, apariţia crăpăturilor pielii, reducerea cantităţii de urină)
constipaţie
EFECTELE BENEFICE ALE TINCTURII MERIDIAN-PLĂMÂN
Ştiind că fiecare boală are şi un anumit „tablou” psiho-emoţional, tratamentul cu tinctura pentru echilibrarea meridianului şi a organului energetic plămân oferă multiple avantaje prin:
corectarea simultană atât a dezechilibrelor de la nivel organic-fizic, cât şi a dezechilibrelor de la nivel psiho-emoţional prin păstrarea vie a principiile active ale plantelor din componenţa tincturii, ca urmare a prelucrării adecvate a plantelor
corectarea atât a excesului cât şi a deficitului funcţionării plămânilor
lipsa efectelor adverse atunci când tinctura este administrată conform prescripţiei
Cel mai frecvent această tinctură este indicată în:
tuse, faringită, laringită, traheită, amigdalită, bronşită, astm bronşic, silicoză.
În încheiere, pentru că a preveni este mult mai uşor decât a trata, vă recomand să utilizaţi tinctura Meridian Plămân chiar şi atunci când sunteţi sănătoşi şi vă confruntaţi cu un mediu ambiant care prezintă un exces de uscăciune, umezeală, frig sau vânt.
Mult succes!
dr. Papp Sigismund,
medic specialist medicină de familie
competenţă acupunctură
Tinctura Meridan-Plămân
Producător: Santo-Raphael
sursa: amnro.net
TINCTURA DE BRUSTURE
Tinctura din radacina de brusture
Prepararea extractului de rădăcină sub formă de tinctură contribuie la o bună conservare a proprietăţilor terapeutice ale brusturelui şi e uşor de administrat. Având o compoziţie atât de complexă, acest extract are numeroase proprietăţi:
depurativ
contribuie la purificarea sângelui şi la o rapidă eliminare a toxinelor, fiind util în curele de dezintoxicare generală precum şi în afecţiuni cutanate (eczeme, psoriazis, acnee, furuncule, alergii cutanate).
diuretic şi tonic renal
e indicat în toate afecţiunile renale ce impun creşterea diurezei (infecţii renale, cistite, litiază renală) precum şi în hipertensiune arterială, suplimentar contribuie la eliminarea acidului uric din sânge, fiind recomandat în tratarea gutei
antiinflamator
este utilizat în formule pentru tratarea artritei reumatoide
antibiotic, antimicotic şi imunostimulent
este utilizat atât în infecţii cutanate, cât şi în afecţiuni respiratorii (guturai, bronşite, gripă)
coleretic
stimulează eliminarea de bilă din vezica biliară, este indicat în diskineziile biliare hipotone
uşor hipoglicemiant
poate fi folosit, alături de alte plante hipoglicemiante, in tratarea diabetului
antitumoral
tradiţional, rădăcina de brusture e folosită de sute de ani în multe locuri de pe glob în formule naturale pentru tratarea neoplaziilor, iar cercetările recente demonstrează acţiunea antitumorală a arctigenolului conţinut de aceasta.
Mod de administrare al tincturii:
câte 30-40 picături de 3 ori pe zi în 100 ml apă plată
Forma de prezentare: flacon 50ml
Producator: Santo Raphael
depurativ
contribuie la purificarea sângelui şi la o rapidă eliminare a toxinelor, fiind util în curele de dezintoxicare generală precum şi în afecţiuni cutanate (eczeme, psoriazis, acnee, furuncule, alergii cutanate).
diuretic şi tonic renal
e indicat în toate afecţiunile renale ce impun creşterea diurezei (infecţii renale, cistite, litiază renală) precum şi în hipertensiune arterială, suplimentar contribuie la eliminarea acidului uric din sânge, fiind recomandat în tratarea gutei
antiinflamator
este utilizat în formule pentru tratarea artritei reumatoide
antibiotic, antimicotic şi imunostimulent
este utilizat atât în infecţii cutanate, cât şi în afecţiuni respiratorii (guturai, bronşite, gripă)
coleretic
stimulează eliminarea de bilă din vezica biliară, este indicat în diskineziile biliare hipotone
uşor hipoglicemiant
poate fi folosit, alături de alte plante hipoglicemiante, in tratarea diabetului
antitumoral
tradiţional, rădăcina de brusture e folosită de sute de ani în multe locuri de pe glob în formule naturale pentru tratarea neoplaziilor, iar cercetările recente demonstrează acţiunea antitumorală a arctigenolului conţinut de aceasta.
Mod de administrare al tincturii:
câte 30-40 picături de 3 ori pe zi în 100 ml apă plată
Forma de prezentare: flacon 50ml
Producator: Santo Raphael
sursa:amnro.net
TEIUL
La începutul fiecărei veri teii ne încântă sufletul cu parfumul liniştitor al nenumăratelor flori cu care se împodobesc pentru a sărbători luna mai. Ajungând în apropierea lor, adesea nu ne putem abţine să nu culegem zâmbind o floare. Şi poate chiar găsim puţin timp să ne odihnim o clipă pe o bancă, admirându-i. Apoi plecăm mai departe, dar parcă mai binevoitori, mai blânzi şi mai înţelegători.
Prin parcurile oraşelor sau prin păduri cresc mai multe specii de tei (Tilia argentea, Tilia cordata, Tilia platyphyllos, Tilia tomentosa, Tilia sylvestris), dar putem culege în scop tămăduitor florile fiecăruia dintre ei, cu o mică excepţie: florile celor care se află prea aproape de străzile circulate sun pline de praf care conţine diverse deşeuri ale gazelor de eşapament, inclusiv metale grele (plumb, cadmiu etc.), motiv pentru care aceste flori nu mai pot fi folosite terapeutic.
Aproape oricine ştie că florile de tei sunt bune în caz de tuse şi răceli, însă mai puţini cunosc eficienţa lor deosebită în astfel de situaţii. Cercetările ştiinţifice realizate în ultimii ani au arătat faptul că florile de tei au o puternică acţiune antivirală şi imunostimulatoare, motiv pentru care utilizarea lor terapeutică conduce la o creştere reală a rezistenţei generale a organismului. În caz de gripă, florile de tei sunt superioare tratamentului antibiotic, fiind de câteva ori mai eficient decât orice terapie bazată pe medicamente sintetice. Care o fi motivul? Florile de tei au acţiune antivirală demonstrată faţă de virusul gripal şi enterovirusuri şi în plus au şi o acţiune emolientă, de calmare a tusei, antifebrilă şi se stimulare a transpiraţiei, fiind în acelaşi timp şi uşor antiinflamatoare.
Se pare că Natura ne dăruieşte prin florile de tei nu un remediu simplu ci o sumă fericită de acţiuni sinergice care ar putea fi îndeplinită doar de o reţetă formată din mai multe tipuri de pilule. Complexitatea, nebănuită la prima vedere, a puterii tămăduitoare a florilor de tei, este explicată azi de oamenii de ştiinţă prin asocierea a mai multe tipuri de substanţe active prezente în aceste flori: mucilagii, care prin hidroliză dau acid poliuronic şi care au acţiune emolientă şi imunostimulatoare, zaharuri (hexoză, metilpentoză, acid galacturonic, arabinoză, galactoză, rhamnoză) care conferă florilor savoarea dulce; un ulei volatil ce conţine farnesol (substanţă care le conferă parfumul specific şi care are un efect uşor sedativ asupra sistemului nervos central) precum şi flavonoide (cvercitină, izocvercitină, rutozidă, tilirozidă etc.) cu acţiune diaforetică şi spasmolitică; colină, acetilcolină, gume, taninuri etc.
Această enumerare nu ne va explica însă de ce teii ne pot învăţa să fim mai buni şi mai calzi cu semenii noştri, o mică taină ce se ascunde în frumuseţea cu care Creatorul Naturii a înzestrat florile acestor arbori care ne inspiră protecţie chiar şi prin forma coroanei lor dar şi prin aspectul funzelor în formă de inimă, prin care parcă ne asigură că e menit să trezească iubirea în fiinţele ce ajung în preajma sa.
De altfel, florile de tei sun utile cu adevărat şi pentru suferinţe ale aparatului cardiovascular deoarece sunt uşor coronaro-dilatatoare îmbunătăţind irigaţia sangvină a inimii şi în plus reduc tensiunea arterială, ajutând şi astfel sarcina zilnică a inimii. O protejează chiar şi indirect de efortori mari, deoarece florile de tei ne liniştesc, înlăturând stările de agitaţie crescută, anxietate, emotivitate, tratând insomniile şi durerile de cap. Au în plus o acţiune diuretică, care ajută şi ea în afecţiunile cardiovasculare, reglând volumul circulant sanguin.
Iată că teiul nu ne păcăleşte având frunzele în formă de inimă. El chiar este un bun prieten al inimii.
O altă acţiune mai puţin cunoscută a florilor este cea de calmare a spasmelor tractului digestiv, fiind utile împreună cu alte plante, în caz de colici abdominale.
Cu siguranţă, după ce a-ţi citit aceste rânduri ve-ţi privi altfel florile de tei, ştiind acum bogăţia lor terapeutică, dar să nu uităm şi poezia pe care ne-o trezeşte în suflete frumuseţea lor, în fiecare mai ...
sursa:amnro.net
Prin parcurile oraşelor sau prin păduri cresc mai multe specii de tei (Tilia argentea, Tilia cordata, Tilia platyphyllos, Tilia tomentosa, Tilia sylvestris), dar putem culege în scop tămăduitor florile fiecăruia dintre ei, cu o mică excepţie: florile celor care se află prea aproape de străzile circulate sun pline de praf care conţine diverse deşeuri ale gazelor de eşapament, inclusiv metale grele (plumb, cadmiu etc.), motiv pentru care aceste flori nu mai pot fi folosite terapeutic.
Aproape oricine ştie că florile de tei sunt bune în caz de tuse şi răceli, însă mai puţini cunosc eficienţa lor deosebită în astfel de situaţii. Cercetările ştiinţifice realizate în ultimii ani au arătat faptul că florile de tei au o puternică acţiune antivirală şi imunostimulatoare, motiv pentru care utilizarea lor terapeutică conduce la o creştere reală a rezistenţei generale a organismului. În caz de gripă, florile de tei sunt superioare tratamentului antibiotic, fiind de câteva ori mai eficient decât orice terapie bazată pe medicamente sintetice. Care o fi motivul? Florile de tei au acţiune antivirală demonstrată faţă de virusul gripal şi enterovirusuri şi în plus au şi o acţiune emolientă, de calmare a tusei, antifebrilă şi se stimulare a transpiraţiei, fiind în acelaşi timp şi uşor antiinflamatoare.
Se pare că Natura ne dăruieşte prin florile de tei nu un remediu simplu ci o sumă fericită de acţiuni sinergice care ar putea fi îndeplinită doar de o reţetă formată din mai multe tipuri de pilule. Complexitatea, nebănuită la prima vedere, a puterii tămăduitoare a florilor de tei, este explicată azi de oamenii de ştiinţă prin asocierea a mai multe tipuri de substanţe active prezente în aceste flori: mucilagii, care prin hidroliză dau acid poliuronic şi care au acţiune emolientă şi imunostimulatoare, zaharuri (hexoză, metilpentoză, acid galacturonic, arabinoză, galactoză, rhamnoză) care conferă florilor savoarea dulce; un ulei volatil ce conţine farnesol (substanţă care le conferă parfumul specific şi care are un efect uşor sedativ asupra sistemului nervos central) precum şi flavonoide (cvercitină, izocvercitină, rutozidă, tilirozidă etc.) cu acţiune diaforetică şi spasmolitică; colină, acetilcolină, gume, taninuri etc.
Această enumerare nu ne va explica însă de ce teii ne pot învăţa să fim mai buni şi mai calzi cu semenii noştri, o mică taină ce se ascunde în frumuseţea cu care Creatorul Naturii a înzestrat florile acestor arbori care ne inspiră protecţie chiar şi prin forma coroanei lor dar şi prin aspectul funzelor în formă de inimă, prin care parcă ne asigură că e menit să trezească iubirea în fiinţele ce ajung în preajma sa.
De altfel, florile de tei sun utile cu adevărat şi pentru suferinţe ale aparatului cardiovascular deoarece sunt uşor coronaro-dilatatoare îmbunătăţind irigaţia sangvină a inimii şi în plus reduc tensiunea arterială, ajutând şi astfel sarcina zilnică a inimii. O protejează chiar şi indirect de efortori mari, deoarece florile de tei ne liniştesc, înlăturând stările de agitaţie crescută, anxietate, emotivitate, tratând insomniile şi durerile de cap. Au în plus o acţiune diuretică, care ajută şi ea în afecţiunile cardiovasculare, reglând volumul circulant sanguin.
Iată că teiul nu ne păcăleşte având frunzele în formă de inimă. El chiar este un bun prieten al inimii.
O altă acţiune mai puţin cunoscută a florilor este cea de calmare a spasmelor tractului digestiv, fiind utile împreună cu alte plante, în caz de colici abdominale.
Cu siguranţă, după ce a-ţi citit aceste rânduri ve-ţi privi altfel florile de tei, ştiind acum bogăţia lor terapeutică, dar să nu uităm şi poezia pe care ne-o trezeşte în suflete frumuseţea lor, în fiecare mai ...
sursa:amnro.net
SÂNZIENELE
Galium verum
de Andreea Dragomirescu
amnro.net
În tradiţia multor popoare noaptea de sânziene (23 spre 24 iunie) e o noapte magică,în care Porţile Cerului se deschid şi zânele coboară pe pământ iar Sânziana, floarea cu nume de zeiţă, este considerată o plantă magică, folosită din timpuri străvechi în descântece şi leacuri.
Numele sânzienei provine probabil din latinescul ‘ Sancta Diana’ iar popular planta mai e denumită închegătoare sau smântânică, pentru proprietatea ei de a coagula laptele , proprietate evidenţiată şi de denumirea ştiinţifică a genului: ’Galium’ provenit din grecescul ‘gala’ ce înseamnă ‘lapte’.
Tradiţia spune că sânzienele au puterea de a îndepărta răul şi boala. În trecut se puneau flori de sânziene în patul femeilor ce urmau să nască, pentru că se considera că astfel vor avea o naştere mai uşoară; există legende ce spun că în ieslea în care s-a născut Isus erau, în loc de paie, flori uscate de sânziene.
În noaptea de sânziene se fac mănunchiuri de flori de sânziene cu care se împodobesc ferestrele, porţile, streşinile caselor, pentru a-i apăra pe oameni de duhurile rele şi se pun cununi în coarnele vitelor pentru a le feri de rău. Femeile îşi pun florile în jurul mijlocului pentru a fi ferite de dureri iar fetele tinere îşi împletesc cununi de sânziene pe care le poartă pe cap pentru a fi sănătoase şi îndrăgite de băieţi. Roua de pe sânziene culeasă în ziua de sânziene se întrebuinţează în bolile ochilor iar planta întreagă se pune în apa de baie a copiilor pentru a-i întări.
Planta e răspândită în Europa şi Asia; creşte prin fâneţe, margini de păduri, tufărişuri, din zona de câmpie până în etajul alpin. Are tulpină subţire, în patru muchii, ce ajunge la o înălţime de 30-60 cm, frunze înguste şi alungite, grupate căte 7-8 în jurul unui nod şi flori mici, albe la specia Galium mollugo şi galbene la specia Gallium verum. Florile răspândesc o mireasmă puternică, asemănătoare cu a mierii. Sânzienele înfloresc din mai până în septembrie; în scop terapeutic se foloseşte partea aeriană, care se recoltează în momentul înfloririi şi se usucă la umbră.
Compoziţie chimică
iridoide cu acţiune antiinflamatoare, analgezică, sedativă
flavonozide cu acţiune diuretică şi antiinflamatoare
taninuri cu acţiune cicatrizantă
acid citric
substanţe minerale
enzime
Acţiuni terapeutice
sânzienele sunt în primul rând cunoscute pentru acţiunea de echilibrare a funcţiei tiroidiene; mai au de asemenea acţiune:
diuretică
antispastică
depurativă
uşor sedativă
uşor laxativă
cicatrizantă
coleretică ( stimulează eliminarea bilei din vezica biliară)
colagogă (stimulează secreţia hepatică de bilă)
afrodiziacă
Indicaţii
Cu administrare internă:
afecţiuni ale glandei tiroide: hipo- sau hipertiroidie, noduli tiroidieni
faringite, laringite, amigdalite alături de salvie
afecţiuni urinare : cistite, pielonefrite, litiază urinară, alături de splinuţă, zămoşiţă şi frunze de mesteacăn
gută, reumatism
insomnie, alături de tei şi talpa gâştei
erupţii cutanate alergice împreună cu trei fraţi pătaţi şi rădăcina de brusture
Cu administrare externă:
Plăgi, răni
reumatism
erupţii tegumentare
Mod de administrare
Intern se poate administra sub formă de pulbere :
planta uscată se râşneşte fin cu o râşniţă electrică curată; din pulberea obţinută se ia câte o linguriţă de 4 ori pe zi, la intervale regulate, cu minim 30 minute înainte de mese, se ţine sublingual 15-20 minute apoi se înghite cu puţină apă plată
macerat la rece: se pun 2 linguri pline de plantă la 1 litru de apă plată şi se lasă aproximativ 7 ore ( peste noapte) la temperatura camerei, apoi se strecoară; se bea pe parcursul unei zile, cu înghiţituri mici, între mese
tinctură
Extern se utilizează sub formă de:
cataplasme cu pasta obţinută din pulberea de plantă amestecată cu puţină apă, aplicată pe zonele afectate
cataplasme cu macerat de plantă (se foloseşte un macerat mai concentrat, din 5 linguri de plantă la 1 litru de apă)
gargară cu macerat, în cazul afecţiunilor tiroidiene, laringiene, faringiene
unguent. Se aplică local pe articulaţiile dureroase în caz de reumatism; de asemenea se recomandă ca adjuvant în: eczeme, furuncule, erizipel.
sursa:amnro.net
de Andreea Dragomirescu
amnro.net
În tradiţia multor popoare noaptea de sânziene (23 spre 24 iunie) e o noapte magică,în care Porţile Cerului se deschid şi zânele coboară pe pământ iar Sânziana, floarea cu nume de zeiţă, este considerată o plantă magică, folosită din timpuri străvechi în descântece şi leacuri.
Numele sânzienei provine probabil din latinescul ‘ Sancta Diana’ iar popular planta mai e denumită închegătoare sau smântânică, pentru proprietatea ei de a coagula laptele , proprietate evidenţiată şi de denumirea ştiinţifică a genului: ’Galium’ provenit din grecescul ‘gala’ ce înseamnă ‘lapte’.
Tradiţia spune că sânzienele au puterea de a îndepărta răul şi boala. În trecut se puneau flori de sânziene în patul femeilor ce urmau să nască, pentru că se considera că astfel vor avea o naştere mai uşoară; există legende ce spun că în ieslea în care s-a născut Isus erau, în loc de paie, flori uscate de sânziene.
În noaptea de sânziene se fac mănunchiuri de flori de sânziene cu care se împodobesc ferestrele, porţile, streşinile caselor, pentru a-i apăra pe oameni de duhurile rele şi se pun cununi în coarnele vitelor pentru a le feri de rău. Femeile îşi pun florile în jurul mijlocului pentru a fi ferite de dureri iar fetele tinere îşi împletesc cununi de sânziene pe care le poartă pe cap pentru a fi sănătoase şi îndrăgite de băieţi. Roua de pe sânziene culeasă în ziua de sânziene se întrebuinţează în bolile ochilor iar planta întreagă se pune în apa de baie a copiilor pentru a-i întări.
Planta e răspândită în Europa şi Asia; creşte prin fâneţe, margini de păduri, tufărişuri, din zona de câmpie până în etajul alpin. Are tulpină subţire, în patru muchii, ce ajunge la o înălţime de 30-60 cm, frunze înguste şi alungite, grupate căte 7-8 în jurul unui nod şi flori mici, albe la specia Galium mollugo şi galbene la specia Gallium verum. Florile răspândesc o mireasmă puternică, asemănătoare cu a mierii. Sânzienele înfloresc din mai până în septembrie; în scop terapeutic se foloseşte partea aeriană, care se recoltează în momentul înfloririi şi se usucă la umbră.
Compoziţie chimică
iridoide cu acţiune antiinflamatoare, analgezică, sedativă
flavonozide cu acţiune diuretică şi antiinflamatoare
taninuri cu acţiune cicatrizantă
acid citric
substanţe minerale
enzime
Acţiuni terapeutice
sânzienele sunt în primul rând cunoscute pentru acţiunea de echilibrare a funcţiei tiroidiene; mai au de asemenea acţiune:
diuretică
antispastică
depurativă
uşor sedativă
uşor laxativă
cicatrizantă
coleretică ( stimulează eliminarea bilei din vezica biliară)
colagogă (stimulează secreţia hepatică de bilă)
afrodiziacă
Indicaţii
Cu administrare internă:
afecţiuni ale glandei tiroide: hipo- sau hipertiroidie, noduli tiroidieni
faringite, laringite, amigdalite alături de salvie
afecţiuni urinare : cistite, pielonefrite, litiază urinară, alături de splinuţă, zămoşiţă şi frunze de mesteacăn
gută, reumatism
insomnie, alături de tei şi talpa gâştei
erupţii cutanate alergice împreună cu trei fraţi pătaţi şi rădăcina de brusture
Cu administrare externă:
Plăgi, răni
reumatism
erupţii tegumentare
Mod de administrare
Intern se poate administra sub formă de pulbere :
planta uscată se râşneşte fin cu o râşniţă electrică curată; din pulberea obţinută se ia câte o linguriţă de 4 ori pe zi, la intervale regulate, cu minim 30 minute înainte de mese, se ţine sublingual 15-20 minute apoi se înghite cu puţină apă plată
macerat la rece: se pun 2 linguri pline de plantă la 1 litru de apă plată şi se lasă aproximativ 7 ore ( peste noapte) la temperatura camerei, apoi se strecoară; se bea pe parcursul unei zile, cu înghiţituri mici, între mese
tinctură
Extern se utilizează sub formă de:
cataplasme cu pasta obţinută din pulberea de plantă amestecată cu puţină apă, aplicată pe zonele afectate
cataplasme cu macerat de plantă (se foloseşte un macerat mai concentrat, din 5 linguri de plantă la 1 litru de apă)
gargară cu macerat, în cazul afecţiunilor tiroidiene, laringiene, faringiene
unguent. Se aplică local pe articulaţiile dureroase în caz de reumatism; de asemenea se recomandă ca adjuvant în: eczeme, furuncule, erizipel.
sursa:amnro.net
ROSMARINUL
Rosmarinus officinalis Fam. Lamiaceae
Lector Amuza Daniela
Rosmarinul este cunoscut inca din antichitate. In Grecia antica, inainte de examene, studentii purtau ghirlande din frunze de rosmarin. Ei credeau ca acesta le va imbunatati memoria. Tot in Grecia, oamenii simpli din popor nu aveau acces la tamaia extrem de scumpa si atunci ardeau pe altarele zeilor crengute de rosmarin. Romanii de asemenea il considerau planta sacra, iar urme de rosmarin s-au gasit si in mormintele faraonilor din Egipt. Si in zilele noastre, tinerii din Grecia, participanti la Jocurile Olimpice, ard cateva frunze de rosmarin inaintea marilor intreceri. Din mitologie si istorie, rosmarinul apare ca floare a dragostei, a nuntii, a nasterii si a frumusetii. Miresele isi faceau cununi din rosmarin si nou-nascutilor li se punea o creanga de rosmarin in mana pentru a avea noroc. In Evul Mediu, rosmarinul, simbol al dragostei si fidelitatii, era impletit in cununa miresei si impartit nuntasilor. Se spunea ca crenguta de rosmarin raspandeste vraja dragostei.
Descriere: rosmarinul este un arbust stufos, aromat, vesnic verde, de origine mediteraneana. Are tulpina inalta de 30-50 cm, cateodata pana la 2 metri, frunzele sunt opuse, lanceolate, iar spicele de flori colorate in albastru deschis sau lila sunt asezate la subtioara frunzelor din varful ramurilor. La noi creste ca planta ornamentala. Se cultiva in gradini, sere, locuinte, este iubitoare de lumina si foarte sensibila la ger. Infloreste din aprilie pana in iunie.
Parti utilizate: florile si frunzele. Florile se recolteaza cand sunt total deschise, frunzele vesnic verzi pot fi recoltate in orice perioada a anului. Compusi activi: rosmarinul contine multe principii active. Frunzele si ramurile inflorite contin un ulei volatil cu aroma puternica, stimulatoare, printre compusii sai numarandu-se cineolul si camforul. Flavonoidele sunt stimulente si antioxidanti; fenolii, mai ales acidul rosmarinic sunt antiseptici si reduc inflamatiile; taninii astringenti, lupta impotriva infectiilor. Este folosit pentru prepararea de macerate, tincturi si a uleiurilor esentiale. Este o planta ornamentala, medicinala si condimentara.
Utilizari medicinale - rosmarinul are un efect de purificare, antiseptic, antifebril, diuretic (stimuleaza secretia renala si astfel curata corpul de deseuri); - calmeaza durerile digestive in cazul indigestiilor provocate de stres; - are calitati antibacteriene si expectorante, fiind folosita in tratarea infectiilor tractului respirator - gripa, tuse convulsiva, astm, bronsite cronice; - este un remediu consacrat pentru afectiunile cardiace si cele circulatorii; este recomandat pentru normalizarea tensiunii arteriale, fiind eficient in hiper-, dar mai ales in hipotensiune arteriala; rosmarinul actioneaza prin marirea tensiunii si cresterea numarului de batai ale inimii, dar s-a constatat ca el nu duce la cresterea tensiunii peste normal; - stimuleaza circulatia sanguina si sistemul nervos, are o actiune pronuntata de tonic nervos, eliminand starile de astenie (stare de oboseala intensa si prelungita); - din antichitate se utiliza pentru usurarea durerilor in colici abdominale si in dispepsie. Rozmarinul fiind un bun tonic digestiv, favorizeaza secretia bilei si functionarea normala a ficatului. Fiind antiseptic si antispasmodic se foloseste cu succes contra infectiilor gastrointestinale ; - are efect in atenuarea durerilor menstruale, in guta, icter, insomnie, in cefalee, pentru calmarea nervilor; - in calitate de astringent, este util pentru regenerarea firului de par si activarea microcirculatiei la nivelul scalpului; - imbunatateste memoria si concentrarea; - a fost considerat intotdeauna un puternic elixir al tineretii, probabil datorita proprietatilor sale de stimulent al corticosuprarenalelor; face parte din grupa afrodiziacelor stimulente; - consumul de rosmarin este indicat pentru imbunatatirea digestiei, in nevroze, in obezitate, gastrita, colesterolemie, pentru profilaxia aterosclerozei (pentru prevenirea ingrosarii si rigidizarii peretilor vasculari), in edeme, in palpitatii ale inimii provocate mai ales de nervozitate, abuz de cafea sau tutun, impotenta, frigiditate.
Mod de administare:
- se administreaza pulberea de planta sublingual (se umecteaza in prealabil cu apa plata sau apa de izvor). Dozele sunt de cate un gram la 6 ore ( de 4 ori pe zi)- se foloseste maceratul preparat din extremitatile inflorite si din frunze, in doza de 15 grame la un litru de apa. Se beau 1 – 3 cani pe zi. - tinctura, preparata dintr-o parte rosmarin proaspat si 5 parti alcool etilic alimentar. Se ia zilnic in doza de 15 – 25 picaturi, de 2 – 3 ori pe zi, diluat in 50-100 ml apa.intern: pentru afectiuni hepatobiliare (insuficienta hepatica, dischinezie biliara, litiaza biliara, tulburari dispeptice), tulburari metabolice cu dislipidemie, ateroscleroza; stari de astenie la persoane varstnice cu tulburari circulatorii si de memorie, scleroza cerebrala, debilitate fizica la tineri, dupa efort fizic prelungit, stari de astenie dupa boli infectocontagioase, hipotensiune cu tendinta la colaps ortostatic; extern: tinctura diluata 1/3 in apa fiarta si racita pentru aplicatii topice, ca adjuvant in afectiuni reumatismale, tulburari ale circulatiei periferice, antiseptic si cicatrizant in tratamentul plagilor si degeraturilor, inflamatii ale cavitatii bucale si faringelui, acnee, exces seboreic al pielii corpului si capului, eczeme, alopecie.- adaugat in apa de baie, este benefic in cazul reumatismului, tratarea durerilor musculare;- uleiul esential de rosmarin se dilueaza cu un ulei excipient, precum cel de masline si se foloseste in masaj pentru tratarea sciaticii, a durerilor si inflamatiilor reumatice.
Precautii:
Femeile insarcinate sau care alapteaza nu trebuie sa consume in dieta mai mult rosmarin decat a fost indicat, intrucat luat in cantitati mari poate provoca avort.
sursa:amnro.net
Lector Amuza Daniela
Rosmarinul este cunoscut inca din antichitate. In Grecia antica, inainte de examene, studentii purtau ghirlande din frunze de rosmarin. Ei credeau ca acesta le va imbunatati memoria. Tot in Grecia, oamenii simpli din popor nu aveau acces la tamaia extrem de scumpa si atunci ardeau pe altarele zeilor crengute de rosmarin. Romanii de asemenea il considerau planta sacra, iar urme de rosmarin s-au gasit si in mormintele faraonilor din Egipt. Si in zilele noastre, tinerii din Grecia, participanti la Jocurile Olimpice, ard cateva frunze de rosmarin inaintea marilor intreceri. Din mitologie si istorie, rosmarinul apare ca floare a dragostei, a nuntii, a nasterii si a frumusetii. Miresele isi faceau cununi din rosmarin si nou-nascutilor li se punea o creanga de rosmarin in mana pentru a avea noroc. In Evul Mediu, rosmarinul, simbol al dragostei si fidelitatii, era impletit in cununa miresei si impartit nuntasilor. Se spunea ca crenguta de rosmarin raspandeste vraja dragostei.
Descriere: rosmarinul este un arbust stufos, aromat, vesnic verde, de origine mediteraneana. Are tulpina inalta de 30-50 cm, cateodata pana la 2 metri, frunzele sunt opuse, lanceolate, iar spicele de flori colorate in albastru deschis sau lila sunt asezate la subtioara frunzelor din varful ramurilor. La noi creste ca planta ornamentala. Se cultiva in gradini, sere, locuinte, este iubitoare de lumina si foarte sensibila la ger. Infloreste din aprilie pana in iunie.
Parti utilizate: florile si frunzele. Florile se recolteaza cand sunt total deschise, frunzele vesnic verzi pot fi recoltate in orice perioada a anului. Compusi activi: rosmarinul contine multe principii active. Frunzele si ramurile inflorite contin un ulei volatil cu aroma puternica, stimulatoare, printre compusii sai numarandu-se cineolul si camforul. Flavonoidele sunt stimulente si antioxidanti; fenolii, mai ales acidul rosmarinic sunt antiseptici si reduc inflamatiile; taninii astringenti, lupta impotriva infectiilor. Este folosit pentru prepararea de macerate, tincturi si a uleiurilor esentiale. Este o planta ornamentala, medicinala si condimentara.
Utilizari medicinale - rosmarinul are un efect de purificare, antiseptic, antifebril, diuretic (stimuleaza secretia renala si astfel curata corpul de deseuri); - calmeaza durerile digestive in cazul indigestiilor provocate de stres; - are calitati antibacteriene si expectorante, fiind folosita in tratarea infectiilor tractului respirator - gripa, tuse convulsiva, astm, bronsite cronice; - este un remediu consacrat pentru afectiunile cardiace si cele circulatorii; este recomandat pentru normalizarea tensiunii arteriale, fiind eficient in hiper-, dar mai ales in hipotensiune arteriala; rosmarinul actioneaza prin marirea tensiunii si cresterea numarului de batai ale inimii, dar s-a constatat ca el nu duce la cresterea tensiunii peste normal; - stimuleaza circulatia sanguina si sistemul nervos, are o actiune pronuntata de tonic nervos, eliminand starile de astenie (stare de oboseala intensa si prelungita); - din antichitate se utiliza pentru usurarea durerilor in colici abdominale si in dispepsie. Rozmarinul fiind un bun tonic digestiv, favorizeaza secretia bilei si functionarea normala a ficatului. Fiind antiseptic si antispasmodic se foloseste cu succes contra infectiilor gastrointestinale ; - are efect in atenuarea durerilor menstruale, in guta, icter, insomnie, in cefalee, pentru calmarea nervilor; - in calitate de astringent, este util pentru regenerarea firului de par si activarea microcirculatiei la nivelul scalpului; - imbunatateste memoria si concentrarea; - a fost considerat intotdeauna un puternic elixir al tineretii, probabil datorita proprietatilor sale de stimulent al corticosuprarenalelor; face parte din grupa afrodiziacelor stimulente; - consumul de rosmarin este indicat pentru imbunatatirea digestiei, in nevroze, in obezitate, gastrita, colesterolemie, pentru profilaxia aterosclerozei (pentru prevenirea ingrosarii si rigidizarii peretilor vasculari), in edeme, in palpitatii ale inimii provocate mai ales de nervozitate, abuz de cafea sau tutun, impotenta, frigiditate.
Mod de administare:
- se administreaza pulberea de planta sublingual (se umecteaza in prealabil cu apa plata sau apa de izvor). Dozele sunt de cate un gram la 6 ore ( de 4 ori pe zi)- se foloseste maceratul preparat din extremitatile inflorite si din frunze, in doza de 15 grame la un litru de apa. Se beau 1 – 3 cani pe zi. - tinctura, preparata dintr-o parte rosmarin proaspat si 5 parti alcool etilic alimentar. Se ia zilnic in doza de 15 – 25 picaturi, de 2 – 3 ori pe zi, diluat in 50-100 ml apa.intern: pentru afectiuni hepatobiliare (insuficienta hepatica, dischinezie biliara, litiaza biliara, tulburari dispeptice), tulburari metabolice cu dislipidemie, ateroscleroza; stari de astenie la persoane varstnice cu tulburari circulatorii si de memorie, scleroza cerebrala, debilitate fizica la tineri, dupa efort fizic prelungit, stari de astenie dupa boli infectocontagioase, hipotensiune cu tendinta la colaps ortostatic; extern: tinctura diluata 1/3 in apa fiarta si racita pentru aplicatii topice, ca adjuvant in afectiuni reumatismale, tulburari ale circulatiei periferice, antiseptic si cicatrizant in tratamentul plagilor si degeraturilor, inflamatii ale cavitatii bucale si faringelui, acnee, exces seboreic al pielii corpului si capului, eczeme, alopecie.- adaugat in apa de baie, este benefic in cazul reumatismului, tratarea durerilor musculare;- uleiul esential de rosmarin se dilueaza cu un ulei excipient, precum cel de masline si se foloseste in masaj pentru tratarea sciaticii, a durerilor si inflamatiilor reumatice.
Precautii:
Femeile insarcinate sau care alapteaza nu trebuie sa consume in dieta mai mult rosmarin decat a fost indicat, intrucat luat in cantitati mari poate provoca avort.
sursa:amnro.net
PLOPUL NEGRU
POPULUS NIGRA
de Andreea Dragomirescu
amnro.net
In tradiţiile străvechi plopul negru a fost permanent utilizat în ritualuri magice, fiind asociat cu trecerea în “celelalte lumi” şi cu călătoriile astrale. Una din legende spune că Heliadele, văzând căderea din cer a fratelui lor, îndurerate, s-au fixat în sol şi au devenit plopi, iar lacrimile lor s-au transformat în picături de ambră, care se întăreşte pe scoarţa copacului.
Potrivit altei legende, Hercule a purtat o coroană din frunze de plop după ce l-a eliberat pe Cerber, înfricoşătorul dulău al iadului, din împărăţia lui Hades; grecii considerau că una din feţele frunzelor de plop e mai întunecată datorită fumului şi cenuşii din tărâmul lui Hades (zeul morţii).
In tradiţia creştină se spune că din lemn de plop a fost făcută crucea lui Hristos şi că frunzele plopului încep să tremure când îşi amintesc aceasta.
Anticii confecţionau scuturi din lemn de plop, deoarece îl considerau un bun protector împotriva rănilor mortale, iar magicienii îl utilizau în ritualuri pentru dobândirea succesului, pentru protecţia de farmece, pentru speranţă şi iubire. Plopul e considerat şi un simbol al capacităţii de a rezista şi a învinge. A fost numit “copacul ce transcende teama”
Este originar din Turcia şi Iran, de unde a fost aclimatizat de către arabi în întreg bazinul mediteranean. În prezent se găseşte pe aproape toate continentele. Creşte de la câmpie până la munte, la altitudini de 1400-1800m şi preferă terenurile umede, de-a lungul râurilor şi în lunci. Poate trăi până la 200 de ani şi atinge înălţimi de 30-35m şi un diametru de până la 2 m.
Există mai multe specii de plop, plopul negru poate fi confundat cu plopul alb sau plopul tremurător, dar se deosebeşte de aceştia prin scoarţă, brăzdată de timpuriu pe cea mai mare parte a tulpinii (la celelalte specii scoarţa rămâne netedă până la vârste înaintate) şi prin mugurii mari, alungiţi (2-3 cm) şi mai ascuţiţi.Denumirea ştiinţifică provine de la “populus” = popor (lat.)
În scopuri medicinale se folosescmugurii, care se pot recolta de la sfărşitul lui februarie până la începutul lui aprilie, preferabil înainte de dezvoltarea frunzelor, direct de pe ramuri. Mugurii sunt ovoizi, lucioşi, răşinoşi în interior, de culosre brun-deschis până la brun, cu miros plăcut şi gust amărui, aromat
Compoziţie:
flavone cu efect diuretic, antioxidant şi antiinflamator
taninuri cu acţiune astringentă
saponozide cu acţiune diuretică
ulei volatil cu efect antiseptic
resine
ceruri
glicozide (salicina) cu efect antiinflamator
Acţiuni terapeutice:
antiseptic datorită prezenţei uleiurilor volatile, în special antiseptic urinar şi respirator. În tradiţia populară se obişnuia să se ardă ramuri tinere de plop în camerele în care au stat mult timp cei bolnavi, pentru a le dezinfecta
cicatrizant
astringent
antiinflamator prin flavone şi salicină
analgezic datorită salicinei
antipiretic
diaforetic
diuretic, stimulează în special eliminarea de acid uric
tonic
expectorant
Indicaţii terapeutice:
reumatism, datorită efectului antiinflamator şi analgezic, care apar în mare parte datorită conţinutului plantei în salicină, care reprezintă o formă naturală de aspirină. Denumirea farmacologică a aspirinei este “acid acetil salicilic”, un derivat de salicină. Dealtfel, primele forme de “aspirină” au fost extractele din scoarţă de salcie, primul arbore la care s-a descoperit prezenţa acestui glucozid. Salicina este prezentă la trei specii de plop (Populus alba, Populus nigra şi Populus tremula), la trei specii de salcie şi la creţuşcă (Filipendula ulmaria). O combinaţie din acestea trei (muguri de plop negru, scoarţă de salcie şi creţuşcă) reprezintă un bun remediu antiinflamator şi antireumatic şi deasemenea antifebril
gută, datorită efectului antiinflamator,analgezic şi eliminator ai acidului uric. Se poate combina cu frunze de mesteacăn şi urzică
stări febrile, în asociere cu ţintaura
stări inflamatorii ale căilor respitratorii:
bronşite şi traheite, alături de cimbru şi pătlagină
laringite, împreună cu salvia
infecţii şi inflamaţii ale căilor urinare (cistite, pielite) alături de mesteacăn şi merişor
hemoroizi (în uz extern)
stări de astenie fizică şi psihică, datorită efectului tonic
anorexie (lipsa apetitului)
crampe şi dureri musculare, în utilizare externă (unguent)
degerături (în uz extern)
Mugurii de plop reprezintă planta preferată a albinelor ca materie primă pentru fabricarea propolisului, care este folosit în stupi ca un “chit” pentru astuparea fisurilor şi deasemenea ca un excelent antiseptic.
Mod de administrare:
Intern se poate administra sub formă de pulbere.
Planta uscată se râşneşte fin cu o râşniţă electrică curată; din pulberea obţinută se ia câte o treime de linguriţă de 4 ori pe zi, la intervale regulate, cu minim 30 minute înainte de mese, se ţine sublingual 15-20 minute apoi se înghite cu puţină apă plată. De regulă se administrează in amestecuri de mai multe plante, în funcţie de efectul dorit.
macerat la rece:
se pun 2 linguri pline de plantă la 1 litru de apă plată şi se lasă aproximativ 7 ore iarna şi 3 ore vara la temperatura camerei ,apoi se strecoară; se bea pe parcursul unei zile, cu înghiţituri mici, între mese
Extern se utilizează sub formă de:
băi cu macerat: se prepară macerat din 300 g plantă la 5 l apă, care se adaugă într-o cadă cu apă călduţă; se fac băi de aprox. 20 minute, de 2 ori pe săptămână
Unguentul aplicat pe zonele afectate de 3-4 ori pe zi (în caz de artroze, spondiloză, dureri musculare, hemoroizi, degerături)
sursa:amnro.net
de Andreea Dragomirescu
amnro.net
In tradiţiile străvechi plopul negru a fost permanent utilizat în ritualuri magice, fiind asociat cu trecerea în “celelalte lumi” şi cu călătoriile astrale. Una din legende spune că Heliadele, văzând căderea din cer a fratelui lor, îndurerate, s-au fixat în sol şi au devenit plopi, iar lacrimile lor s-au transformat în picături de ambră, care se întăreşte pe scoarţa copacului.
Potrivit altei legende, Hercule a purtat o coroană din frunze de plop după ce l-a eliberat pe Cerber, înfricoşătorul dulău al iadului, din împărăţia lui Hades; grecii considerau că una din feţele frunzelor de plop e mai întunecată datorită fumului şi cenuşii din tărâmul lui Hades (zeul morţii).
In tradiţia creştină se spune că din lemn de plop a fost făcută crucea lui Hristos şi că frunzele plopului încep să tremure când îşi amintesc aceasta.
Anticii confecţionau scuturi din lemn de plop, deoarece îl considerau un bun protector împotriva rănilor mortale, iar magicienii îl utilizau în ritualuri pentru dobândirea succesului, pentru protecţia de farmece, pentru speranţă şi iubire. Plopul e considerat şi un simbol al capacităţii de a rezista şi a învinge. A fost numit “copacul ce transcende teama”
Este originar din Turcia şi Iran, de unde a fost aclimatizat de către arabi în întreg bazinul mediteranean. În prezent se găseşte pe aproape toate continentele. Creşte de la câmpie până la munte, la altitudini de 1400-1800m şi preferă terenurile umede, de-a lungul râurilor şi în lunci. Poate trăi până la 200 de ani şi atinge înălţimi de 30-35m şi un diametru de până la 2 m.
Există mai multe specii de plop, plopul negru poate fi confundat cu plopul alb sau plopul tremurător, dar se deosebeşte de aceştia prin scoarţă, brăzdată de timpuriu pe cea mai mare parte a tulpinii (la celelalte specii scoarţa rămâne netedă până la vârste înaintate) şi prin mugurii mari, alungiţi (2-3 cm) şi mai ascuţiţi.Denumirea ştiinţifică provine de la “populus” = popor (lat.)
În scopuri medicinale se folosescmugurii, care se pot recolta de la sfărşitul lui februarie până la începutul lui aprilie, preferabil înainte de dezvoltarea frunzelor, direct de pe ramuri. Mugurii sunt ovoizi, lucioşi, răşinoşi în interior, de culosre brun-deschis până la brun, cu miros plăcut şi gust amărui, aromat
Compoziţie:
flavone cu efect diuretic, antioxidant şi antiinflamator
taninuri cu acţiune astringentă
saponozide cu acţiune diuretică
ulei volatil cu efect antiseptic
resine
ceruri
glicozide (salicina) cu efect antiinflamator
Acţiuni terapeutice:
antiseptic datorită prezenţei uleiurilor volatile, în special antiseptic urinar şi respirator. În tradiţia populară se obişnuia să se ardă ramuri tinere de plop în camerele în care au stat mult timp cei bolnavi, pentru a le dezinfecta
cicatrizant
astringent
antiinflamator prin flavone şi salicină
analgezic datorită salicinei
antipiretic
diaforetic
diuretic, stimulează în special eliminarea de acid uric
tonic
expectorant
Indicaţii terapeutice:
reumatism, datorită efectului antiinflamator şi analgezic, care apar în mare parte datorită conţinutului plantei în salicină, care reprezintă o formă naturală de aspirină. Denumirea farmacologică a aspirinei este “acid acetil salicilic”, un derivat de salicină. Dealtfel, primele forme de “aspirină” au fost extractele din scoarţă de salcie, primul arbore la care s-a descoperit prezenţa acestui glucozid. Salicina este prezentă la trei specii de plop (Populus alba, Populus nigra şi Populus tremula), la trei specii de salcie şi la creţuşcă (Filipendula ulmaria). O combinaţie din acestea trei (muguri de plop negru, scoarţă de salcie şi creţuşcă) reprezintă un bun remediu antiinflamator şi antireumatic şi deasemenea antifebril
gută, datorită efectului antiinflamator,analgezic şi eliminator ai acidului uric. Se poate combina cu frunze de mesteacăn şi urzică
stări febrile, în asociere cu ţintaura
stări inflamatorii ale căilor respitratorii:
bronşite şi traheite, alături de cimbru şi pătlagină
laringite, împreună cu salvia
infecţii şi inflamaţii ale căilor urinare (cistite, pielite) alături de mesteacăn şi merişor
hemoroizi (în uz extern)
stări de astenie fizică şi psihică, datorită efectului tonic
anorexie (lipsa apetitului)
crampe şi dureri musculare, în utilizare externă (unguent)
degerături (în uz extern)
Mugurii de plop reprezintă planta preferată a albinelor ca materie primă pentru fabricarea propolisului, care este folosit în stupi ca un “chit” pentru astuparea fisurilor şi deasemenea ca un excelent antiseptic.
Mod de administrare:
Intern se poate administra sub formă de pulbere.
Planta uscată se râşneşte fin cu o râşniţă electrică curată; din pulberea obţinută se ia câte o treime de linguriţă de 4 ori pe zi, la intervale regulate, cu minim 30 minute înainte de mese, se ţine sublingual 15-20 minute apoi se înghite cu puţină apă plată. De regulă se administrează in amestecuri de mai multe plante, în funcţie de efectul dorit.
macerat la rece:
se pun 2 linguri pline de plantă la 1 litru de apă plată şi se lasă aproximativ 7 ore iarna şi 3 ore vara la temperatura camerei ,apoi se strecoară; se bea pe parcursul unei zile, cu înghiţituri mici, între mese
Extern se utilizează sub formă de:
băi cu macerat: se prepară macerat din 300 g plantă la 5 l apă, care se adaugă într-o cadă cu apă călduţă; se fac băi de aprox. 20 minute, de 2 ori pe săptămână
Unguentul aplicat pe zonele afectate de 3-4 ori pe zi (în caz de artroze, spondiloză, dureri musculare, hemoroizi, degerături)
sursa:amnro.net
PIPERUL BĂLŢII
POLYGONUM HYDROPIPER
Acţiuni terapeutice:
antihemoragic, hipotensiv, depurativ, diuretic, anti-fibromatos, antihemoroidal, stimulant, carminativ, antihelmintic
Descriere:
Frunzele de piperul bălţii sunt folosite în special în Europa pentru eliminarea obstrucţiilor menstruale, amenoree, etc. Planta întreagă şi frunzele sunt stimulente şi diuretice.
Planta este fierbinte şi într-o anumită măsură amară, astfel că nici un animal nu o preferă, iar insectele o evită. Se spune că dacă este uscată şi lăsată alături de haine, nici o molie nu se va atinge de ele.
Frunzele sale cele mai închise la culoare, cele vineţii, sunt folosite la sate în loc de pastă de muştar, iar în alte locuri frunzele sunt mestecate pentru a vindeca durerile de dinţi.
Se spune că piperul bălţii este un diuretic foarte puternic. Preparatele lichide din plantă, maceratele la rece de exemplu, au efecte bune în durerile nefritice. O`Shaughnessy afirmă că întreaga plantă este un excelent diuretic.
Rădăcina de piperul bălţii este stimulantă, amară şi tonică şi este folosită frecvent pentru aceste proprietăţi.
În China, sucul proaspăt din plantă sau extractul lichid sunt folosite pentru tratarea mâncărimilor şi totodată pentru efectele diuretice, carminative şi antihelmintice pe care le produc.
Denumiri:
Chineză: Shui Liao
Engleză: Bitting Pepper
Franceză: Piment brulant
Italiană: Pepe aquatico
sursa:amnro.net
Acţiuni terapeutice:
antihemoragic, hipotensiv, depurativ, diuretic, anti-fibromatos, antihemoroidal, stimulant, carminativ, antihelmintic
Descriere:
Frunzele de piperul bălţii sunt folosite în special în Europa pentru eliminarea obstrucţiilor menstruale, amenoree, etc. Planta întreagă şi frunzele sunt stimulente şi diuretice.
Planta este fierbinte şi într-o anumită măsură amară, astfel că nici un animal nu o preferă, iar insectele o evită. Se spune că dacă este uscată şi lăsată alături de haine, nici o molie nu se va atinge de ele.
Frunzele sale cele mai închise la culoare, cele vineţii, sunt folosite la sate în loc de pastă de muştar, iar în alte locuri frunzele sunt mestecate pentru a vindeca durerile de dinţi.
Se spune că piperul bălţii este un diuretic foarte puternic. Preparatele lichide din plantă, maceratele la rece de exemplu, au efecte bune în durerile nefritice. O`Shaughnessy afirmă că întreaga plantă este un excelent diuretic.
Rădăcina de piperul bălţii este stimulantă, amară şi tonică şi este folosită frecvent pentru aceste proprietăţi.
În China, sucul proaspăt din plantă sau extractul lichid sunt folosite pentru tratarea mâncărimilor şi totodată pentru efectele diuretice, carminative şi antihelmintice pe care le produc.
Denumiri:
Chineză: Shui Liao
Engleză: Bitting Pepper
Franceză: Piment brulant
Italiană: Pepe aquatico
sursa:amnro.net
PAPADIA
Taraxacum officinale
Legenda spune că în fiecare primăvară, când înfloresc păpădiile, Zeul vântului dinspre Sud suspină cu tristeţe, în amintirea iubitei sale cu păr auriu…
Se povesteşte că Zeul Vântului dinspre Sud, etern îndrăgostit de flori, a văzut într-o zi prin poiene o tânără fată cu păr superb, lung şi auriu. i-a plăcut mult, dar n-a îndrăznit niciodată să se apropie de ea; se mulţumea doar să o urmărească de la distanţă, zile de-a rândul. Intr-una din zile tânăra fată n-a mai apărut iar în locul ei a venit o creatură ciudată, cu păr alb-cenuşiu ciufulit. Zeul a înţeles că fata frumoasă de care se îndrăgostise s-a întâlnit cu fratele lui, Zeul Vântului dinspre Nord, care a suflat asupra ei şi i-a distrus pletele superbe. Zeul Vântului dinspre Sud a oftat atunci cu tristeţe, iar părul fetei s-a desprins şi s-a împrăştiat în toate direcţiile. De atunci n-a mai văzut-o niciodată.
Legenda spune că în fiecare primăvară, când înfloresc păpădiile, Zeul vântului dinspre Sud suspină cu tristeţe, în amintirea iubitei sale cu păr auriu… Ce-i drept, cine doreşte să se bucure din plin de calităţile stimulente şi purificatoare ale tijelor şi frunzelor proaspete de păpădie trebuie să se grăbească să le culeagă din timp, cât păpădia e încă în floare.
Despre Theseu, cel mai cunoscut erou atenian din mitologia greacă, se spune că ar fi dorit, după ce a ucis Minotaurul, o salată de păpădie pentru a-şi reface forţele. Legendele mai spun că în Atlantida păpădia era folosită ca şi aliment, dar şi terapeutic, pentru proprietăţile ei tonice.
Păpădia a fost una din plantele medicinale cele mai cunoscute şi utilizate de-a lungul istoriei. Primele informaţii scrise despre păpădie le avem de la medicii arabi din secolele X şi XI, care considerau păpădia un fel de andivă sălbatică. Era mult preţuită de indienii americani, care o foloseau ca şi tonic amar, cicatrizant pentru răni şi arsuri şi ca aliment. In perioada medievală era consumată în Europa sub formă de salată, dar medicii menţionau şi proprietăţile ei sedative şi diuretice. Unul din primii herbologi americani, o descria ca fiind relaxantă, stimulentă hepatic şi având o lentă acţiune diuretică.
Denumirea ştiinţifică a păpădiei (Taraxacum) provine, probabil, din grcescul ‘tarassein’ cre are semnificaţia de ‘a perturba’ sau ‘a modifica’ cu referire la cunoscutul ei efect depurativ, dar e posibil să provină şi din latinizarea termenului persan ’tarash qun’ (plantă amară) sau arab a’tarakshaqun’ (cicoare sălbatică).
Păpădia face parte din flora spontană de pe tot globul. În Europa este răspândită în întreaga emisferă nordică până în zona alpină, dar cea mai largă arie de răspândire e în Asia Centrală. Creşte numai pe lângă aşezările umane.
Este o plantă erbacee perenă cu rădăcină pivotantă lungă de 12-20 cm; datorită acestei rădăcini viguroase păpădia e denumită în China ‘cuiul pământului’. Din această tulpină primăvara devreme răsar frunze lungi ascuţite cu lobi triunghiulari dinţaţi, care formează pe sol o rozetă; din mijlocul acesteia pornesc mai târziu tulpinile cilindrice, goale în interior. Florile sunt galben-aurii iar fructele sunt însoţite de o ‘umbreluţă ’-un papus alb- uşor purtată de vânt. Infloreşte din aprilie până în octombrie.
In scop terapeutic se folosesc frunzele şi rădăcina. Rădăcina se recoltează toamna, în septembrie-noiembrie, iar partea aeriană primăvara, înainte sau în timpul formării bobocilor florali. Se usucă în strat subţire, în locuri bine aerisite.
Compoziţie
Păpădia este o excelentă sursă de minerale: fier, cupru, potasiu,fosfor (0,5%- conţine mai mult fosfor decât spanacul şi varza), calciu(1,6%) şi magneziu.
conţine vitaminele A, B 1, C, D
proprietăţile stimulent digestive se datorează unui principiu amar: taraxacina
rădăcina este bogată în fructoză (concentraţie maximă primăvara) şi inulină (40% toamna)
flavonoide cu proprietăţi diuretuce
fitosteroli
lactone cu proprietăţi laxative
acizi ( cafeic, silicic, palmitic, oleic)
taninuri
Acţiuni terapeutice
diuretică
datorită flavonoidelor; spre deosebire de majoritatea diureticelor de sinteză care contribuie la eliminarea potasiului din organism, păpădia are un conţinut bogat de potasiu, deci este un ‘diuretic ce economiseşte potasiul’ natural, deci poate fi folosită cu succes ca adjuvant în afecţiuni renale şi retenţie hidrosalină
depurativă
colagogă: stimulează excreţia bilei din vezica biliară, contribuind astfel la îmbunătăţirea digestiei
coleretică: stimulează secreţia de bilă la nivel hepatic
diaforetică (sudorifică)
laxativă (prin conţinutul de lactone)
stimulează secreţia gţandelor exocrine (salivare, pancreatice, glandele secretoare ale mucoasei abdominale) datorită principiilor amare
stimulent hepatic
tonic amar
hipocolesterolemiantă
hipotensivă
datorită acţiunii diuretice şi hipocolesterolemiante
hipoglicemiantă
scade nivelui glucozei sangiune
Indicaţii terapeutice
anorexie (lipsa apetitului)
diskinezie biliară ,alături de anghinare
hepatită, insuficienţă hepatică
creşteri ale colesterolului sanguin ( împreună cu anghinarea şi frunzele de mesteacăn
retenţie de apă (edeme, ascită) şi afecţiuni renale ( cistită, pielonefrită, litiază renală) datorită proprietăţilor diuretice. Este un diuretic valoros, deoarece economiseşte potasiul din organism
constipaţie
obezitate, datorită proprietăţilor diuretice diaforetice, laxative şi stimulent digestive
gută, reumatism
afecţiuni ale pielii (acnee, eczeme) alături de trei fraţi pătaţi şi rădăcina de brusture, datorită proprietăţilor depurative
diabet zaharat alături de frunzele de dud şi de afin
Mod de administrare
alimentaţie:
toata părţile păpădiei pot fi folosite în alimentaţie; frunzele şi tijele se pot consuma crude în salate, rădăcinile de asemenea, florile s-au folosit prăjite sau încorporate în clătite, din frunze se face ceai iar rădăcinile, prăjite şi râşnite, se pot utiliza ca o cafea tonică
terapeutic:
păpădia poate fi folosită cu succes pentru curele depurative de primăvară
frunzele tinere culese din zone nepoluate, atâta timp cât păpădia e în floare, se pot consuma sub formă de salată
Cura cu tije de păpădie:
se consumă câte 6 tije pe zi, înainte de masă, timp de 2-4 săptămâni. Se culeg tot când păpădia e în floare
Suc proaspăt stors din planta întreagă (fără rădăcină) – se consumă 1-3 linguri zilnic, timp de 6 săptămâni
Planta uscată se poate lua sub formă de pulbere sau macerat
pulbere:
câte o linguriţă de plantă râşnită se ia de 4 ori pe zi, la intervale regulate, cu minim 30 minute înainte de mese,se ţine sublingual 15 minute apoi se înghite cu puţină apă plată
macerat:
se pun 2 linguri pline de pulbere de plantă la 1 litru de apă plată, se lasă la temperatura camerei aproximativ 7 ore apoi se strecoară; lichidul rezultat se bea peste zi, cu înghiţituei mici, între mese.
Legenda spune că în fiecare primăvară, când înfloresc păpădiile, Zeul vântului dinspre Sud suspină cu tristeţe, în amintirea iubitei sale cu păr auriu…
Se povesteşte că Zeul Vântului dinspre Sud, etern îndrăgostit de flori, a văzut într-o zi prin poiene o tânără fată cu păr superb, lung şi auriu. i-a plăcut mult, dar n-a îndrăznit niciodată să se apropie de ea; se mulţumea doar să o urmărească de la distanţă, zile de-a rândul. Intr-una din zile tânăra fată n-a mai apărut iar în locul ei a venit o creatură ciudată, cu păr alb-cenuşiu ciufulit. Zeul a înţeles că fata frumoasă de care se îndrăgostise s-a întâlnit cu fratele lui, Zeul Vântului dinspre Nord, care a suflat asupra ei şi i-a distrus pletele superbe. Zeul Vântului dinspre Sud a oftat atunci cu tristeţe, iar părul fetei s-a desprins şi s-a împrăştiat în toate direcţiile. De atunci n-a mai văzut-o niciodată.
Legenda spune că în fiecare primăvară, când înfloresc păpădiile, Zeul vântului dinspre Sud suspină cu tristeţe, în amintirea iubitei sale cu păr auriu… Ce-i drept, cine doreşte să se bucure din plin de calităţile stimulente şi purificatoare ale tijelor şi frunzelor proaspete de păpădie trebuie să se grăbească să le culeagă din timp, cât păpădia e încă în floare.
Despre Theseu, cel mai cunoscut erou atenian din mitologia greacă, se spune că ar fi dorit, după ce a ucis Minotaurul, o salată de păpădie pentru a-şi reface forţele. Legendele mai spun că în Atlantida păpădia era folosită ca şi aliment, dar şi terapeutic, pentru proprietăţile ei tonice.
Păpădia a fost una din plantele medicinale cele mai cunoscute şi utilizate de-a lungul istoriei. Primele informaţii scrise despre păpădie le avem de la medicii arabi din secolele X şi XI, care considerau păpădia un fel de andivă sălbatică. Era mult preţuită de indienii americani, care o foloseau ca şi tonic amar, cicatrizant pentru răni şi arsuri şi ca aliment. In perioada medievală era consumată în Europa sub formă de salată, dar medicii menţionau şi proprietăţile ei sedative şi diuretice. Unul din primii herbologi americani, o descria ca fiind relaxantă, stimulentă hepatic şi având o lentă acţiune diuretică.
Denumirea ştiinţifică a păpădiei (Taraxacum) provine, probabil, din grcescul ‘tarassein’ cre are semnificaţia de ‘a perturba’ sau ‘a modifica’ cu referire la cunoscutul ei efect depurativ, dar e posibil să provină şi din latinizarea termenului persan ’tarash qun’ (plantă amară) sau arab a’tarakshaqun’ (cicoare sălbatică).
Păpădia face parte din flora spontană de pe tot globul. În Europa este răspândită în întreaga emisferă nordică până în zona alpină, dar cea mai largă arie de răspândire e în Asia Centrală. Creşte numai pe lângă aşezările umane.
Este o plantă erbacee perenă cu rădăcină pivotantă lungă de 12-20 cm; datorită acestei rădăcini viguroase păpădia e denumită în China ‘cuiul pământului’. Din această tulpină primăvara devreme răsar frunze lungi ascuţite cu lobi triunghiulari dinţaţi, care formează pe sol o rozetă; din mijlocul acesteia pornesc mai târziu tulpinile cilindrice, goale în interior. Florile sunt galben-aurii iar fructele sunt însoţite de o ‘umbreluţă ’-un papus alb- uşor purtată de vânt. Infloreşte din aprilie până în octombrie.
In scop terapeutic se folosesc frunzele şi rădăcina. Rădăcina se recoltează toamna, în septembrie-noiembrie, iar partea aeriană primăvara, înainte sau în timpul formării bobocilor florali. Se usucă în strat subţire, în locuri bine aerisite.
Compoziţie
Păpădia este o excelentă sursă de minerale: fier, cupru, potasiu,fosfor (0,5%- conţine mai mult fosfor decât spanacul şi varza), calciu(1,6%) şi magneziu.
conţine vitaminele A, B 1, C, D
proprietăţile stimulent digestive se datorează unui principiu amar: taraxacina
rădăcina este bogată în fructoză (concentraţie maximă primăvara) şi inulină (40% toamna)
flavonoide cu proprietăţi diuretuce
fitosteroli
lactone cu proprietăţi laxative
acizi ( cafeic, silicic, palmitic, oleic)
taninuri
Acţiuni terapeutice
diuretică
datorită flavonoidelor; spre deosebire de majoritatea diureticelor de sinteză care contribuie la eliminarea potasiului din organism, păpădia are un conţinut bogat de potasiu, deci este un ‘diuretic ce economiseşte potasiul’ natural, deci poate fi folosită cu succes ca adjuvant în afecţiuni renale şi retenţie hidrosalină
depurativă
colagogă: stimulează excreţia bilei din vezica biliară, contribuind astfel la îmbunătăţirea digestiei
coleretică: stimulează secreţia de bilă la nivel hepatic
diaforetică (sudorifică)
laxativă (prin conţinutul de lactone)
stimulează secreţia gţandelor exocrine (salivare, pancreatice, glandele secretoare ale mucoasei abdominale) datorită principiilor amare
stimulent hepatic
tonic amar
hipocolesterolemiantă
hipotensivă
datorită acţiunii diuretice şi hipocolesterolemiante
hipoglicemiantă
scade nivelui glucozei sangiune
Indicaţii terapeutice
anorexie (lipsa apetitului)
diskinezie biliară ,alături de anghinare
hepatită, insuficienţă hepatică
creşteri ale colesterolului sanguin ( împreună cu anghinarea şi frunzele de mesteacăn
retenţie de apă (edeme, ascită) şi afecţiuni renale ( cistită, pielonefrită, litiază renală) datorită proprietăţilor diuretice. Este un diuretic valoros, deoarece economiseşte potasiul din organism
constipaţie
obezitate, datorită proprietăţilor diuretice diaforetice, laxative şi stimulent digestive
gută, reumatism
afecţiuni ale pielii (acnee, eczeme) alături de trei fraţi pătaţi şi rădăcina de brusture, datorită proprietăţilor depurative
diabet zaharat alături de frunzele de dud şi de afin
Mod de administrare
alimentaţie:
toata părţile păpădiei pot fi folosite în alimentaţie; frunzele şi tijele se pot consuma crude în salate, rădăcinile de asemenea, florile s-au folosit prăjite sau încorporate în clătite, din frunze se face ceai iar rădăcinile, prăjite şi râşnite, se pot utiliza ca o cafea tonică
terapeutic:
păpădia poate fi folosită cu succes pentru curele depurative de primăvară
frunzele tinere culese din zone nepoluate, atâta timp cât păpădia e în floare, se pot consuma sub formă de salată
Cura cu tije de păpădie:
se consumă câte 6 tije pe zi, înainte de masă, timp de 2-4 săptămâni. Se culeg tot când păpădia e în floare
Suc proaspăt stors din planta întreagă (fără rădăcină) – se consumă 1-3 linguri zilnic, timp de 6 săptămâni
Planta uscată se poate lua sub formă de pulbere sau macerat
pulbere:
câte o linguriţă de plantă râşnită se ia de 4 ori pe zi, la intervale regulate, cu minim 30 minute înainte de mese,se ţine sublingual 15 minute apoi se înghite cu puţină apă plată
macerat:
se pun 2 linguri pline de pulbere de plantă la 1 litru de apă plată, se lasă la temperatura camerei aproximativ 7 ore apoi se strecoară; lichidul rezultat se bea peste zi, cu înghiţituei mici, între mese.
sursa:amnro.net
MERELE
O SURSĂ NATURALĂ DE SĂNĂTATE
Merele sunt de departe cele mai cultivate şi consumate fructe din România. Aproape în fiecare livadă românească creşte cel puţin un măr, fructele lui fiind consumate din toamnă şi până în primăvara următoare.
Oare au ales bine românii fructul care să-i menţină sănătoşi întreaga iarnă? Vom afla chiar aici cat de mult bine pot face merele care sunt consumate zilnic:
PROPRIETĂŢILE BINEFĂCĂTOARE ALE MERELOR
Previn bolile cardiovasculare prin scăderea colesterolului din sânge, deoarece prin aceasta previn ateroscleroza cu toate consecinţele ei neplăcute, în special infarctul miocardic şi accidentele vasculare cerebrale. Acest efect se datorează fibrelor alimentare ce scad colesterolul sanguin. Fibrele insolubile leagă LDL-colesterolul eliberat de ficat în tubul digestiv şi se poate spune că îl „mătură” afară din corp, fără a mai permite reabsorbţia lui atât de nocivă, în timp ce pectina, principala fibră solubilă, reduce producerea de LDL-colesterol la nivelul ficatului. Consumul unui singur măr mare pe zi este astfel în măsură să scadă nivelul colesterolului din sânge cu 8-12%.
Previn atât constipaţia cât şi diareea: ele conţin fibre alimentare atât solubile utile în caz de diaree cât şi insolubile, necesare în caz de constipaţie.
Previn cancerul de colon: datorită fibrelor alimentare insolubile ce previn constipaţia şi protejează mucoasa sensibilă a colonului de diverşi cancerigeni chimici, merele previn cancerul de colon.
Au acţiune antioxidantă puternică deoarece conţin mulţi flavonoizi şi prin aceasta preîntâmpină un mare număr de afecţiuni cronice şi degenerative: merele, alături de ceapă şi ceai verde, sunt cele mai importante surse de flavonoizi. În cojile de măr există cantităţi mari de cvercitină, o flavonoidă cu acţiune antioxidantă puternică, care amplifică acţiunea vitaminei C şi astfel protejează de cancer în general. În ceea ce priveşte intensitatea acţiunii antioxidante, dintre fructe se află pe locul doi, după merişor, datorită cantităţilor mari de cvercitină, catechină, floridzin şi acid clorogenic. Acţiunea antioxidantă a 100 g coajă de măr echivalează acţiunea antioxidantă a 1500 mg de vitamina C. Un studiu interesant realizat pe animale de laborator a arătat că cvercitina administrată singură nu are efect antioxidant, însă administrarea de fructe întregi are un afect antioxidant intens. Consumarea doar a pulpei sau a sucului de măr are un efect antioxidant de 10 ori mai redus decât mărul integral, deoarece compuşii responsabili de acest efect sunt concentraţi în coajă. Un alt aspect remarcabil este acela că aceste substanţe active cu rol antioxidant şi antitumoral din măr sunt foarte stabile în timp, compoziţia merelor după 200 de zile de la cules fiind aproape aceeaşi cu acea din ziua culegerii. Însă procesarea lor, de exemplu în vederea obţinerii sucului de mere, scade activitatea antioxidantă a fructelor cu aproape 90%, iar enzimele cu aproximativ 97%. Aşadar consumul de mere întregi este în acest caz preferabil sucului.
Consumul regulat de mere este asociat cu cel mai scăzut risc de cancer, boli cardio-vasculare, astm bronşic şi diabet zaharat, comparativ cu alte fructe şi legume (Nutrion Journal, mai 2004). Unele studii au arătat de asemenea că merele inhibă semnificativ, cu 39-43%, creşterea celulelor de cancer hepatic şi de colon, în special soiul roşu delicios şi merele Golden. Consumul a 3-6 mere pe zi poate preveni cancerul de sân, conform unui alt studiu. Merele îmbunătăţesc funcţiile pulmonare şi normalizează greutatea. Practic protecţia este cu atât mai bună cu cât se consumă mai multe mere, zilnic.
Menţin normal nivelul glicemiei: deşi merele sunt fructe dulci, ele conţin zaharuri foarte simple, în majoritatea fructoză, care este eliberată lent în sânge după absorbţia intstinală, fără a creşte glicemia
Scad riscul formării de calculi urinari din oxalaţi (British Journal of Nutrition): consumul zilnic de 0,5-1 litru de suc de mere, grepfruit sau portocale modifică pH-ul urinar şi nu mai permite formarea cristalelor de oxalaţi în urină.
Protejează în mod natural de radiaţia solară ultravioletă: unul dintre ultimele studii ştiinţifice au arătat că fenolii antioxidanţi conţinuţi în coaja unor specii de mere cresc foarte mult rezistenţa pielii umane la radiaţia ultravioletă solară, protejând astfel de inconvenientele zilelor toride de vară.
Menţin sănătatea plămânilor şi pancreasului: un studiu epidemiologic larg realizat în Anglia, Finlanda şi Olanda, în care au fost incluşi în lot cei cu un consum minim de 2 mere pe săptămână, au arătat faţă de lotul martor că consumul de mere este invers proporţional cu incidenţa astmului bronşic şi a dibetului zaharat tip 2 şi este în general asociat cu o stare de sănătate optimă a plămânilor.
Previn osteoporoza specifică menopauzei: un flavonoid conţinut doar în mere şi numit phloridzin previne osteoporoza asociată cu menopauza, datorită acţiunii antiinflamatoare şi antioxidante specifice.
Deşi merele s-au dovedit atât de extraordinare, ele reţin pesticide dacă au fost stropite - acest lucru se poate evita curăţând coaja fructelor, deoarece majoritatea pesticidelor sunt depozitate în coajă, însă astfel se pierd şi majoritatea fibrelor alimentare şi a flavonoidelor. Aceeaşi problemă o ridică şi merele cerate. Chiar dacă pesticidele sunt prezente în alimente în cantităţi foarte mici, ele au un impact negativ puternic asupra sănătăţii şi compromit în primul rând funcţiile ficatului pe care îl suprasolicită, dar afectează şi starea fiecărei celule a corpului, precum şi calitatea activităţii sistemului nervos. Din aceste motive este foarte important să consumăm mere cultivate organic.
Merele sunt de departe cele mai cultivate şi consumate fructe din România. Aproape în fiecare livadă românească creşte cel puţin un măr, fructele lui fiind consumate din toamnă şi până în primăvara următoare.
Oare au ales bine românii fructul care să-i menţină sănătoşi întreaga iarnă? Vom afla chiar aici cat de mult bine pot face merele care sunt consumate zilnic:
PROPRIETĂŢILE BINEFĂCĂTOARE ALE MERELOR
Previn bolile cardiovasculare prin scăderea colesterolului din sânge, deoarece prin aceasta previn ateroscleroza cu toate consecinţele ei neplăcute, în special infarctul miocardic şi accidentele vasculare cerebrale. Acest efect se datorează fibrelor alimentare ce scad colesterolul sanguin. Fibrele insolubile leagă LDL-colesterolul eliberat de ficat în tubul digestiv şi se poate spune că îl „mătură” afară din corp, fără a mai permite reabsorbţia lui atât de nocivă, în timp ce pectina, principala fibră solubilă, reduce producerea de LDL-colesterol la nivelul ficatului. Consumul unui singur măr mare pe zi este astfel în măsură să scadă nivelul colesterolului din sânge cu 8-12%.
Previn atât constipaţia cât şi diareea: ele conţin fibre alimentare atât solubile utile în caz de diaree cât şi insolubile, necesare în caz de constipaţie.
Previn cancerul de colon: datorită fibrelor alimentare insolubile ce previn constipaţia şi protejează mucoasa sensibilă a colonului de diverşi cancerigeni chimici, merele previn cancerul de colon.
Au acţiune antioxidantă puternică deoarece conţin mulţi flavonoizi şi prin aceasta preîntâmpină un mare număr de afecţiuni cronice şi degenerative: merele, alături de ceapă şi ceai verde, sunt cele mai importante surse de flavonoizi. În cojile de măr există cantităţi mari de cvercitină, o flavonoidă cu acţiune antioxidantă puternică, care amplifică acţiunea vitaminei C şi astfel protejează de cancer în general. În ceea ce priveşte intensitatea acţiunii antioxidante, dintre fructe se află pe locul doi, după merişor, datorită cantităţilor mari de cvercitină, catechină, floridzin şi acid clorogenic. Acţiunea antioxidantă a 100 g coajă de măr echivalează acţiunea antioxidantă a 1500 mg de vitamina C. Un studiu interesant realizat pe animale de laborator a arătat că cvercitina administrată singură nu are efect antioxidant, însă administrarea de fructe întregi are un afect antioxidant intens. Consumarea doar a pulpei sau a sucului de măr are un efect antioxidant de 10 ori mai redus decât mărul integral, deoarece compuşii responsabili de acest efect sunt concentraţi în coajă. Un alt aspect remarcabil este acela că aceste substanţe active cu rol antioxidant şi antitumoral din măr sunt foarte stabile în timp, compoziţia merelor după 200 de zile de la cules fiind aproape aceeaşi cu acea din ziua culegerii. Însă procesarea lor, de exemplu în vederea obţinerii sucului de mere, scade activitatea antioxidantă a fructelor cu aproape 90%, iar enzimele cu aproximativ 97%. Aşadar consumul de mere întregi este în acest caz preferabil sucului.
Consumul regulat de mere este asociat cu cel mai scăzut risc de cancer, boli cardio-vasculare, astm bronşic şi diabet zaharat, comparativ cu alte fructe şi legume (Nutrion Journal, mai 2004). Unele studii au arătat de asemenea că merele inhibă semnificativ, cu 39-43%, creşterea celulelor de cancer hepatic şi de colon, în special soiul roşu delicios şi merele Golden. Consumul a 3-6 mere pe zi poate preveni cancerul de sân, conform unui alt studiu. Merele îmbunătăţesc funcţiile pulmonare şi normalizează greutatea. Practic protecţia este cu atât mai bună cu cât se consumă mai multe mere, zilnic.
Menţin normal nivelul glicemiei: deşi merele sunt fructe dulci, ele conţin zaharuri foarte simple, în majoritatea fructoză, care este eliberată lent în sânge după absorbţia intstinală, fără a creşte glicemia
Scad riscul formării de calculi urinari din oxalaţi (British Journal of Nutrition): consumul zilnic de 0,5-1 litru de suc de mere, grepfruit sau portocale modifică pH-ul urinar şi nu mai permite formarea cristalelor de oxalaţi în urină.
Protejează în mod natural de radiaţia solară ultravioletă: unul dintre ultimele studii ştiinţifice au arătat că fenolii antioxidanţi conţinuţi în coaja unor specii de mere cresc foarte mult rezistenţa pielii umane la radiaţia ultravioletă solară, protejând astfel de inconvenientele zilelor toride de vară.
Menţin sănătatea plămânilor şi pancreasului: un studiu epidemiologic larg realizat în Anglia, Finlanda şi Olanda, în care au fost incluşi în lot cei cu un consum minim de 2 mere pe săptămână, au arătat faţă de lotul martor că consumul de mere este invers proporţional cu incidenţa astmului bronşic şi a dibetului zaharat tip 2 şi este în general asociat cu o stare de sănătate optimă a plămânilor.
Previn osteoporoza specifică menopauzei: un flavonoid conţinut doar în mere şi numit phloridzin previne osteoporoza asociată cu menopauza, datorită acţiunii antiinflamatoare şi antioxidante specifice.
Deşi merele s-au dovedit atât de extraordinare, ele reţin pesticide dacă au fost stropite - acest lucru se poate evita curăţând coaja fructelor, deoarece majoritatea pesticidelor sunt depozitate în coajă, însă astfel se pierd şi majoritatea fibrelor alimentare şi a flavonoidelor. Aceeaşi problemă o ridică şi merele cerate. Chiar dacă pesticidele sunt prezente în alimente în cantităţi foarte mici, ele au un impact negativ puternic asupra sănătăţii şi compromit în primul rând funcţiile ficatului pe care îl suprasolicită, dar afectează şi starea fiecărei celule a corpului, precum şi calitatea activităţii sistemului nervos. Din aceste motive este foarte important să consumăm mere cultivate organic.
sursa:amnro.net
SEMINŢELE DE MĂRAR
UN REMEDIU STIMULATOR
Anethum graveolens
Seminţele de mărar sunt, din păcate, mai puţin utilizate decât restul plantei, în ciuda proprietăţilor lor deosebite. Pulberea şi tinctura extrase la rece din seminţele de mărar sunt stimulente şi reglatoare hormonale foarte puternice şi eficiente. Gonadele sunt cele care beneficiază cel mai mult de această stimulare.
În urma unui tratament de 15-20 de zile cu pulbere sau tinctură de seminţe de mărar, la femei se constată următoarele efecte:
· reglarea ciclului menstrual
· dispariţia amenoreei
· scăderea duratei de somn
· creşterea sânilor
· încetinirea ritmului de creştere a pilozităţilor
· mărirea vitalităţii şi a tonusului la nivel global
· mărirea secreţiei mamare la femeile cere alăptează
· estomparea efectelor menopauzei
La bărbaţi s-a remarcat mărirea tonusului vital, creşterea în mod armonios a greutăţii corporale, a vigorii în plan sexual.
Extractul lichid din seminţe de mărar este folosit extern sub formă de comprese pentru combaterea ulcioarelor şi a inflamaţiilor, sub formă de băi în tratamentul hemoroizilor, sub formă de comprese peste noapte pentru combaterea iritaţiilor tenului şi acneei.
sursa:amnro.net
Anethum graveolens
Seminţele de mărar sunt, din păcate, mai puţin utilizate decât restul plantei, în ciuda proprietăţilor lor deosebite. Pulberea şi tinctura extrase la rece din seminţele de mărar sunt stimulente şi reglatoare hormonale foarte puternice şi eficiente. Gonadele sunt cele care beneficiază cel mai mult de această stimulare.
În urma unui tratament de 15-20 de zile cu pulbere sau tinctură de seminţe de mărar, la femei se constată următoarele efecte:
· reglarea ciclului menstrual
· dispariţia amenoreei
· scăderea duratei de somn
· creşterea sânilor
· încetinirea ritmului de creştere a pilozităţilor
· mărirea vitalităţii şi a tonusului la nivel global
· mărirea secreţiei mamare la femeile cere alăptează
· estomparea efectelor menopauzei
La bărbaţi s-a remarcat mărirea tonusului vital, creşterea în mod armonios a greutăţii corporale, a vigorii în plan sexual.
Extractul lichid din seminţe de mărar este folosit extern sub formă de comprese pentru combaterea ulcioarelor şi a inflamaţiilor, sub formă de băi în tratamentul hemoroizilor, sub formă de comprese peste noapte pentru combaterea iritaţiilor tenului şi acneei.
sursa:amnro.net
LUMÂNĂRICA
Verbascum thapsus
Lumânărica este o plantă foarte eficientă pentru reducerea căldurii excesive acumulate în corp. De asemenea ea contribuie eficient şi la reducerea congestiei ce poate surveni la nivelul căilor respiratorii, plămâni sau la nivelul căilor nazale.
Lumânărica îndepărtează acumulările de mucus, deblochează căile respiratorii şi îmbunătăţeşte circulaţia limfatică. Este un bun dezobstruant limfatic.
Lumânărica este o plantă specifică pentru tratarea oreionului şi a durerilor de urechi. Florile au acţiune nervină şi analgezică. Ele alină inflamaţiile ţesutului nervos şi calmează iritaţiile.
O linguriţă de pulbere de flori de lumânărică poate fi combinată cu lapte dulce cald şi luata înainte de culcare. Acest remediu simplu alină tusea şi favorizează somnul, calmând tusea şi congestia.
sursa:amnro.net
Lumânărica este o plantă foarte eficientă pentru reducerea căldurii excesive acumulate în corp. De asemenea ea contribuie eficient şi la reducerea congestiei ce poate surveni la nivelul căilor respiratorii, plămâni sau la nivelul căilor nazale.
Lumânărica îndepărtează acumulările de mucus, deblochează căile respiratorii şi îmbunătăţeşte circulaţia limfatică. Este un bun dezobstruant limfatic.
Lumânărica este o plantă specifică pentru tratarea oreionului şi a durerilor de urechi. Florile au acţiune nervină şi analgezică. Ele alină inflamaţiile ţesutului nervos şi calmează iritaţiile.
O linguriţă de pulbere de flori de lumânărică poate fi combinată cu lapte dulce cald şi luata înainte de culcare. Acest remediu simplu alină tusea şi favorizează somnul, calmând tusea şi congestia.
sursa:amnro.net
GRÂUL SPELTA
Triticum spelta
Grâul SPELTA (Triticum spelta) este cea mai veche dintre cereale şi strămoşul grâului comun. Spre deosebire de grâul comun, grâul SPELTA are un gust deosebit, amintind de cel de nucă. După origine şi gust, se poate spune că grâul SPELTA este, faţă de grâul comun, ca frăguţele faţă de căpşuni.
Grâul SPELTA a fost cultivat de vechi egipteni şi de celţi. El era cunoscut încă de acum 5000 de ani în sud-vestul Asiei, iar în Caucaz se găseşte în situri arheologice datate cu cinci până la şase mii de ani î. Chr. Ca principală cereală pentru pâine, grâul SPELTA a fost lăudat în Vechiul Testament. În Europa s-a identificat prima dată din jurul anului 1900 i. Chr. Din fericire au existat întotdeauna fermieri care l-au cultivat, iar astăzi grâul SPELTA trăieşte o adevărată renaştere.
PARTICULARITĂŢILE GRÂULUI SPELTA
Diferenţa dintre grâul comun şi grâul SPELTA poate fi definită analitic doar limitat. În afară de aceasta, avantajele nutriţional-fiziologice sunt dovedite practic, însă din punct de vedere ştiinţific, studiile sunt încă la început. Grâul SPELTA şi grâul comun sunt la fel structurate genetic şi au aceeaşi origine. Totuşi, ca plante de cultură, cele două sunt mult diferite, la fel ca şi în ceea ce priveşte efectele asupra organismului uman.
Din punct e vedere analitic ştiinţa are încă multe întrebări asupra diferenţelor calitative dintre grâul SPELTA şi cel comun. Grâul SPELTA este alcătuit dintr-o combinaţie genială de vitamine, minerale, carbohidraţi, grăsimi precum şi dintr-un conţinut ridicat de albumină şi fibre.
Digestibilitatea crescută a grâului SPELTA nu a fost încă îndeajuns cercetată ştiinţific, însă folosirea curentă în alimentaţie a dovedit în repetate rânduri această calitate. Cauzele acestui efect se află atât în proteine, cât şi în structura amidonului. Datorita solvabilităţii lor deosebite în apă, substanţele vitale ale grâului SPELTA sunt asimilate mai uşor şi mai repede ca hrană de către organism, ceea ce înseamnă ca nu trebuie sa aibă loc o activitate intensă de digestie. Substanţele conţinute se absorb şi sunt puse rapid la dispoziţia organismului. Acest lucru poate explica de ce persoanele slăbite la fel ca şi copiii mici şi bolnavii în vârstă pot digera mai bine grâul SPELTA.
COMPARAŢIE ÎNTRE GRÂUL SPELTA ŞI GRÂUL COMUN
Conform opiniei dr. Kling (Germania) s-au putut stabili cu ajutorul analizelor deosebiri ale complexelor de proteine între grâul SPELTA şi tipurile de grâu comun:
Grâul SPELTA are un conţinut de grăsimi mai mare decât grâul comun
Grâul SPELTA conţine Thiocyanat, ceea ce are un efect vitalizant, de stimulare a imunităţii şi antiinflamator.
Grâul SPELTA are un conţinut de vitamine mai ridicat.
Grâul SPELTA are un conţinut mai ridicat de substanţe minerale.
Grâul SPELTA are un conţinut mai mare de L-Tryptophan, precursorul hormonului de bună-dispoziţie.
Grâul SPELTA are un conţinut mai mare de acizi graşi nesaturaţi, în deosebi de acid linoleic.
Grâul SPELTA preia mai puţine metale grele din mediul înconjurător decât grâul comun.
EFECTELE BUNE ALE GRÂULUI SPELTA
Primele observaţii asupra grâului SPELTA sunt făcute de Sfânta Hildegard din Bingen şi se găsesc descrise în cartea ei „Physika“. Hildegard din Bingen (1098 – 1179), iubitoare a plantelor vindecătoare şi foarte renumită în spaţiul Europei Centrale, a fost o bună cunoscătoare a folosirii terapeutice a plantelor, iar indicaţiile ei sunt urmate cu succes şi în ziua de azi. Ca stareţă, ea era răspunzătoare pentru binele celor ce îi erau încredinţaţi. Nu numai sănătatea şi vindecarea, ci şi starea de bine corporal a maicilor erau importante pentru ea. Ea a notat sistematic efectele vindecătoare ale grâului SPELTA, alături de observaţiile sale despre plantele medicinale. Observaţiile făcute de Hildegard din Bingen asupra efectelor pozitive ale grâului SPELTA s-au confirmat până în ziua de azi.
"Grâul SPELTA este cea mai buna cereală. Împlinitor şi plin de forţă, grâul SPELTA este mai fin decât toate celelalte cereale. Grâul SPELTA conferă fermitate corpului celui ce-l mănâncă şi îi îmbunătăţeşte starea sângelui. Firea lui devine mai veselă şi gândurile sale devin pline de seninătate. În orice formă ar fi consumat, ca pâine sau ca mâncare gătită, grâul SPELTA este bun şi uşor de digerat. Dacă cineva este atât de bolnav, încât de slăbiciune nu mai poate mânca nimic, atunci el se va întrema dacă va mânca o mâncare din boabe întregi de grâu SPELTA, fierte în apă, cărora le va adăuga apoi puţin unt sau un ou fiert, pentru a avea gustul mai bun. Această mâncare îl va vindeca pe cel bolnav dinspre înăuntru, întocmai ca o pomadă bună şi vindecătoare."
Efectele pozitive ale grâului SPELTA sunt cunoscute mai ales în caz de neurodermită, boală de piele larg răspândită, mai ales la copiii mici, la care alergiile la alimente pot fi un factor declanşator al simptomelor. Grâul SPELTA s-a confirmat în cel mai bun mod drept dieta de baza pentru tratarea neurodermitei. S-a constatat practic că o trecere la alimentaţia bazată preponderent pe grâu SPELTA duce de la o ameliorare rapidă a simptomelor.
Sfânta Hildegard din Bingen numea grâul SPELTA un excelent remediu natural, pentru ca faţă de celelalte specii de cereale, grâul SPELTA are substanţele nutritive optim dozate şi echilibrate. Pe baza calităţilor lui, grâul SPELTA şi-a dovedit valoarea în regimuri de tratare ale bolilor degenerative, ale îmbolnăvirilor pielii şi mucoaselor şi ale tulburărilor metabolismului şi digestiei. În afara de acestea, grâul SPELTA îmbunătăţeşte procesul de formare a sângelui şi stimulează metabolismul la nivelul sistemului nervos. Grâul SPELTA este uşor digerabil şi are un efect special "de înseninare” asupra pacienţilor depresivi, datorită conţinutului mare de L-Tryptophan, precursorul hormonului de bună-dispoziţie.
Grâul SPELTA (Triticum spelta) este cea mai veche dintre cereale şi strămoşul grâului comun. Spre deosebire de grâul comun, grâul SPELTA are un gust deosebit, amintind de cel de nucă. După origine şi gust, se poate spune că grâul SPELTA este, faţă de grâul comun, ca frăguţele faţă de căpşuni.
Grâul SPELTA a fost cultivat de vechi egipteni şi de celţi. El era cunoscut încă de acum 5000 de ani în sud-vestul Asiei, iar în Caucaz se găseşte în situri arheologice datate cu cinci până la şase mii de ani î. Chr. Ca principală cereală pentru pâine, grâul SPELTA a fost lăudat în Vechiul Testament. În Europa s-a identificat prima dată din jurul anului 1900 i. Chr. Din fericire au existat întotdeauna fermieri care l-au cultivat, iar astăzi grâul SPELTA trăieşte o adevărată renaştere.
PARTICULARITĂŢILE GRÂULUI SPELTA
Diferenţa dintre grâul comun şi grâul SPELTA poate fi definită analitic doar limitat. În afară de aceasta, avantajele nutriţional-fiziologice sunt dovedite practic, însă din punct de vedere ştiinţific, studiile sunt încă la început. Grâul SPELTA şi grâul comun sunt la fel structurate genetic şi au aceeaşi origine. Totuşi, ca plante de cultură, cele două sunt mult diferite, la fel ca şi în ceea ce priveşte efectele asupra organismului uman.
Din punct e vedere analitic ştiinţa are încă multe întrebări asupra diferenţelor calitative dintre grâul SPELTA şi cel comun. Grâul SPELTA este alcătuit dintr-o combinaţie genială de vitamine, minerale, carbohidraţi, grăsimi precum şi dintr-un conţinut ridicat de albumină şi fibre.
Digestibilitatea crescută a grâului SPELTA nu a fost încă îndeajuns cercetată ştiinţific, însă folosirea curentă în alimentaţie a dovedit în repetate rânduri această calitate. Cauzele acestui efect se află atât în proteine, cât şi în structura amidonului. Datorita solvabilităţii lor deosebite în apă, substanţele vitale ale grâului SPELTA sunt asimilate mai uşor şi mai repede ca hrană de către organism, ceea ce înseamnă ca nu trebuie sa aibă loc o activitate intensă de digestie. Substanţele conţinute se absorb şi sunt puse rapid la dispoziţia organismului. Acest lucru poate explica de ce persoanele slăbite la fel ca şi copiii mici şi bolnavii în vârstă pot digera mai bine grâul SPELTA.
COMPARAŢIE ÎNTRE GRÂUL SPELTA ŞI GRÂUL COMUN
Conform opiniei dr. Kling (Germania) s-au putut stabili cu ajutorul analizelor deosebiri ale complexelor de proteine între grâul SPELTA şi tipurile de grâu comun:
Grâul SPELTA are un conţinut de grăsimi mai mare decât grâul comun
Grâul SPELTA conţine Thiocyanat, ceea ce are un efect vitalizant, de stimulare a imunităţii şi antiinflamator.
Grâul SPELTA are un conţinut de vitamine mai ridicat.
Grâul SPELTA are un conţinut mai ridicat de substanţe minerale.
Grâul SPELTA are un conţinut mai mare de L-Tryptophan, precursorul hormonului de bună-dispoziţie.
Grâul SPELTA are un conţinut mai mare de acizi graşi nesaturaţi, în deosebi de acid linoleic.
Grâul SPELTA preia mai puţine metale grele din mediul înconjurător decât grâul comun.
EFECTELE BUNE ALE GRÂULUI SPELTA
Primele observaţii asupra grâului SPELTA sunt făcute de Sfânta Hildegard din Bingen şi se găsesc descrise în cartea ei „Physika“. Hildegard din Bingen (1098 – 1179), iubitoare a plantelor vindecătoare şi foarte renumită în spaţiul Europei Centrale, a fost o bună cunoscătoare a folosirii terapeutice a plantelor, iar indicaţiile ei sunt urmate cu succes şi în ziua de azi. Ca stareţă, ea era răspunzătoare pentru binele celor ce îi erau încredinţaţi. Nu numai sănătatea şi vindecarea, ci şi starea de bine corporal a maicilor erau importante pentru ea. Ea a notat sistematic efectele vindecătoare ale grâului SPELTA, alături de observaţiile sale despre plantele medicinale. Observaţiile făcute de Hildegard din Bingen asupra efectelor pozitive ale grâului SPELTA s-au confirmat până în ziua de azi.
"Grâul SPELTA este cea mai buna cereală. Împlinitor şi plin de forţă, grâul SPELTA este mai fin decât toate celelalte cereale. Grâul SPELTA conferă fermitate corpului celui ce-l mănâncă şi îi îmbunătăţeşte starea sângelui. Firea lui devine mai veselă şi gândurile sale devin pline de seninătate. În orice formă ar fi consumat, ca pâine sau ca mâncare gătită, grâul SPELTA este bun şi uşor de digerat. Dacă cineva este atât de bolnav, încât de slăbiciune nu mai poate mânca nimic, atunci el se va întrema dacă va mânca o mâncare din boabe întregi de grâu SPELTA, fierte în apă, cărora le va adăuga apoi puţin unt sau un ou fiert, pentru a avea gustul mai bun. Această mâncare îl va vindeca pe cel bolnav dinspre înăuntru, întocmai ca o pomadă bună şi vindecătoare."
Efectele pozitive ale grâului SPELTA sunt cunoscute mai ales în caz de neurodermită, boală de piele larg răspândită, mai ales la copiii mici, la care alergiile la alimente pot fi un factor declanşator al simptomelor. Grâul SPELTA s-a confirmat în cel mai bun mod drept dieta de baza pentru tratarea neurodermitei. S-a constatat practic că o trecere la alimentaţia bazată preponderent pe grâu SPELTA duce de la o ameliorare rapidă a simptomelor.
Sfânta Hildegard din Bingen numea grâul SPELTA un excelent remediu natural, pentru ca faţă de celelalte specii de cereale, grâul SPELTA are substanţele nutritive optim dozate şi echilibrate. Pe baza calităţilor lui, grâul SPELTA şi-a dovedit valoarea în regimuri de tratare ale bolilor degenerative, ale îmbolnăvirilor pielii şi mucoaselor şi ale tulburărilor metabolismului şi digestiei. În afara de acestea, grâul SPELTA îmbunătăţeşte procesul de formare a sângelui şi stimulează metabolismul la nivelul sistemului nervos. Grâul SPELTA este uşor digerabil şi are un efect special "de înseninare” asupra pacienţilor depresivi, datorită conţinutului mare de L-Tryptophan, precursorul hormonului de bună-dispoziţie.
sursa:amnro.net
FENICULUL
Foeniculum vulgare
Feniculul este apreciat ca fiind un excelent fortifiant, încă din vremea Greciei Antice. Feniculul poate înlocui cu succes orice altă plantă exotică, fiind un stimulent foarte puternic pentru digestie şi în general pentru funcţiile organismului.
În combinaţie cu seminţele de coriandru, feniculul este recomandat în caz de meteorism (gaze abdominale, balonare), pentru reglarea temperaturii corporale şi îmbunătăţirea digestiei. În acest caz este preferabil ca amestecul celor două condimente să fie realizat în părţi egale. La această combinaţie se poate adăuga şi puţină sare.
Seminţele de fenicul reprezintă şi un foarte bun aromatizant pentru dulciuri. Împreună cu seminţele de anason şi cu scorţişoara se poate obţine o combinaţie aromată deosebit de savuroasă pentru preparatele dulci, pentru prăjituri sau pentru salatele de fructe.
Laptele dulce cu seminţe de fenicul este un remediu excelent pentru persoanele iritabile, certăreţe, nervoase sau angoasate. Reţeta de preparare este următoarea: într-un pahar de lapte dulce fierbinte se pune o linguriţă de pulbere măcinată fin de seminţe de fenicul, apoi se lasă să se răcească. Se bea imediat cu înghiţituri mici. Acest aliment este totodată un remediu natural, care este bine să fie introdus în alimentaţia zilnică.
Maceratul la rece de fenicul este un remediu excelent pentru ochii obosiţi şi pentru afecţiuni oculare în general. Se aplică o compresă cu macerat la rece, ce va fi încălzit în prealabil prin plasarea vasului cu macerat pe o sursă constantă de căldură moderată. Apoi lichidul călduţ se va folosi pentru comprese ce vor fi aplicate pe ochi timp, de 10- 30 minute.
Tinctura de fenicul se obţine prin amestecarea a 100 g de pulbere măcinată fin cu 500 ml alcool alimentar de 50 de grade. Amestecul obţinut se lasă la macerat timp de 7-8 zile la căldură, timp în care se agită de câte trei ori pe zi. La sfârşitul perioadei se strecoară prin tifon şi se păstrează în sticle închise la culoare. Tinctura de fenicul are proprietăţi expectorante, bronhodilatatoare, antispastice în astm, tuse spastică şi faringită. Se administrează diluată cu apă fiartă şi răcită: o linguriţă de tinctură la o cană de apă, de trei ori pe zi.
sursa:amnro.net
Feniculul este apreciat ca fiind un excelent fortifiant, încă din vremea Greciei Antice. Feniculul poate înlocui cu succes orice altă plantă exotică, fiind un stimulent foarte puternic pentru digestie şi în general pentru funcţiile organismului.
În combinaţie cu seminţele de coriandru, feniculul este recomandat în caz de meteorism (gaze abdominale, balonare), pentru reglarea temperaturii corporale şi îmbunătăţirea digestiei. În acest caz este preferabil ca amestecul celor două condimente să fie realizat în părţi egale. La această combinaţie se poate adăuga şi puţină sare.
Seminţele de fenicul reprezintă şi un foarte bun aromatizant pentru dulciuri. Împreună cu seminţele de anason şi cu scorţişoara se poate obţine o combinaţie aromată deosebit de savuroasă pentru preparatele dulci, pentru prăjituri sau pentru salatele de fructe.
Laptele dulce cu seminţe de fenicul este un remediu excelent pentru persoanele iritabile, certăreţe, nervoase sau angoasate. Reţeta de preparare este următoarea: într-un pahar de lapte dulce fierbinte se pune o linguriţă de pulbere măcinată fin de seminţe de fenicul, apoi se lasă să se răcească. Se bea imediat cu înghiţituri mici. Acest aliment este totodată un remediu natural, care este bine să fie introdus în alimentaţia zilnică.
Maceratul la rece de fenicul este un remediu excelent pentru ochii obosiţi şi pentru afecţiuni oculare în general. Se aplică o compresă cu macerat la rece, ce va fi încălzit în prealabil prin plasarea vasului cu macerat pe o sursă constantă de căldură moderată. Apoi lichidul călduţ se va folosi pentru comprese ce vor fi aplicate pe ochi timp, de 10- 30 minute.
Tinctura de fenicul se obţine prin amestecarea a 100 g de pulbere măcinată fin cu 500 ml alcool alimentar de 50 de grade. Amestecul obţinut se lasă la macerat timp de 7-8 zile la căldură, timp în care se agită de câte trei ori pe zi. La sfârşitul perioadei se strecoară prin tifon şi se păstrează în sticle închise la culoare. Tinctura de fenicul are proprietăţi expectorante, bronhodilatatoare, antispastice în astm, tuse spastică şi faringită. Se administrează diluată cu apă fiartă şi răcită: o linguriţă de tinctură la o cană de apă, de trei ori pe zi.
sursa:amnro.net
DOVLEACUL-un remediu natural valoros
Dovleacul – un aliment ce protejează de cancer, emfizem şi complicaţii diabetice
Dovlecii pe care-i consumăm cu atâta poftă toamna provin din specii sălbatice originare din Guatemala şi Mexic. Deşi ei sunt cultivaţi aici de aproape 7000 de ani, l-a început au fost crescuţi pentru seminţele lor foarte hrănitoare, primele soiuri având puţină pulpă sau o pulpă amară. Cu timpul cultivarea lor s-a răspândit în America şi au apărut soiuri cu pulpa dulce şi gustoasă, foarte bune pentru copt. Cristofor Columb a fost cel care a adus dovleacul din Lumea Nouă în Europa.
Azi producătorii cei mai importanţi de dovleac sunt China, Japonia, România, Turcia, Italia, Egipt şi Argentina.
Dovleacul de copt, care se culege toamna, este fructul copt al oricărei specii de Cucurbita (în mod uzual folosindu-se C. maxima sau C. moschata). Există multe varietăţi de dovleci, având diverse forme şi culori. Unii sunt utilizaţi alimentar, alţii doar ornamental sau pentru diverse alte scopuri tradiţionale.
Dovleacul de copt are o coajă groasă cere îi conferă posibilitatea de a fi păstrat timp îndelungat, unele tipuri rezistând chiar şi 6 luni.
Puţini ştiu însă că dovleacul este o sursă excelentă de vitamina A (sub formă de beta-caroten şi alfa-caroten) precum şi de alţi carotenoizi (în special luteină şi beta-criptoxantină), este o sursă foarte bună de vitamina C, potasiu, fibre alimentare, mangan şi folaţi şi o sursă bună de acizi graşi omega-3, vitamina B1, cupru, vitaminele B6, B3, B5 şi triptofan.
Astfel, 100 g de pulpă de dovleac asigură aproximativ 71% din necesarul zilnic de vitamină A. Aşadar, mai ales pe timp de iarnă, dovleacul poate fi o sursă excelentă de această vitamină mai ales că alte legume şi fructe proaspete nu sunt atât de disponibile în această perioadă a anului. Studiile epidemiologice au arătat că o dietă bogată în vitamina A şi carotenoizi este asociată cu scăderea incidenţei de cancer, ateroscleroză, cataractă şi degenerare maculară şi conferă o protecţie antioxidantă foarte eficientă.
Alimentaţia bogată în vitamina A protejează de apariţia emfizemului pulmonar mai ales la fumători sau la cei care sunt expuşi la fumat pasiv, arată un studiu realizat la Kansas State University.
Beta-carotenul este un puternic antioxidant şi antiinflamator motiv pentru care protejează faţă de apariţia complicaţiilor diabetului şi chiar reglează glicemia. cercetările recente chiar arată cum consumul de carotenoizi este invers proporţional cu rezistenţa la insulină şi hiperglicemia.
Consumul de alimente bogate în beta-criptoxantină, un carotenoid de culoare portocaliu-roşu, care se găseşte în cantităţi mari în dovleac, porumb, papaya, ardei graşi roşii, mandarine, portocale şi piersici scade semnificativ riscul de cancer pulmonar, conform unui studiu publicat în septembrie 2003 în revista “Cancer Epidemiology, Biomarkers and Prevention” realizat pe 63257 de adulţi în Shanghai, timp de 8 ani, perioadă în care au fost diagnosticate 482 de cazuri noi de cancer de plămâni. Persoanele cuprinse în acest studiu care au avut o alimentaţie bogată în alimente ce conţin beta-criptoxantină au avut un risc de a dezvolta cancer pulmonar cu 27% mai mic decât restul persoanelor cuprinse în studiu. Chiar şi fumătorii care au consumat alimente ce conţin beta-criptoxantină au avut un risc cu 37% mai mic de a dezvolta cancer pulmonar decât fumătorii care au consumat alte alimente preponderent.
Dovleacul reduce şi riscul de cancer de colon datorită pe de-o parte conţinutului bogat în fibre alimentare care protejează mucoasa colonului de acţiunea carcinogenilor precum şi datorită conţinutului crescut în vitamina A care oferă o bună protecţie antioxidantă locală şi generală.
Un articol publicat în 10 ianuarie 2003 în revista “Cancer Letters” arată că cucurbitacinele prezente în diverse specii de cucurbitacee printre care se numără şi dovleacul au acţiune inhibitoare asupra cancerului de colon, cancerului de sân, cancerului de plămân şi cancerelor de sistem nervos central.
Aceste dovezi ştiinţifice ne invită să consumăm cât mai mult acest aliment, devenit tradiţional pentru toamna românească.
Poftă bună şi ... multă sănătate.
sursa:amnro.net
Dovlecii pe care-i consumăm cu atâta poftă toamna provin din specii sălbatice originare din Guatemala şi Mexic. Deşi ei sunt cultivaţi aici de aproape 7000 de ani, l-a început au fost crescuţi pentru seminţele lor foarte hrănitoare, primele soiuri având puţină pulpă sau o pulpă amară. Cu timpul cultivarea lor s-a răspândit în America şi au apărut soiuri cu pulpa dulce şi gustoasă, foarte bune pentru copt. Cristofor Columb a fost cel care a adus dovleacul din Lumea Nouă în Europa.
Azi producătorii cei mai importanţi de dovleac sunt China, Japonia, România, Turcia, Italia, Egipt şi Argentina.
Dovleacul de copt, care se culege toamna, este fructul copt al oricărei specii de Cucurbita (în mod uzual folosindu-se C. maxima sau C. moschata). Există multe varietăţi de dovleci, având diverse forme şi culori. Unii sunt utilizaţi alimentar, alţii doar ornamental sau pentru diverse alte scopuri tradiţionale.
Dovleacul de copt are o coajă groasă cere îi conferă posibilitatea de a fi păstrat timp îndelungat, unele tipuri rezistând chiar şi 6 luni.
Puţini ştiu însă că dovleacul este o sursă excelentă de vitamina A (sub formă de beta-caroten şi alfa-caroten) precum şi de alţi carotenoizi (în special luteină şi beta-criptoxantină), este o sursă foarte bună de vitamina C, potasiu, fibre alimentare, mangan şi folaţi şi o sursă bună de acizi graşi omega-3, vitamina B1, cupru, vitaminele B6, B3, B5 şi triptofan.
Astfel, 100 g de pulpă de dovleac asigură aproximativ 71% din necesarul zilnic de vitamină A. Aşadar, mai ales pe timp de iarnă, dovleacul poate fi o sursă excelentă de această vitamină mai ales că alte legume şi fructe proaspete nu sunt atât de disponibile în această perioadă a anului. Studiile epidemiologice au arătat că o dietă bogată în vitamina A şi carotenoizi este asociată cu scăderea incidenţei de cancer, ateroscleroză, cataractă şi degenerare maculară şi conferă o protecţie antioxidantă foarte eficientă.
Alimentaţia bogată în vitamina A protejează de apariţia emfizemului pulmonar mai ales la fumători sau la cei care sunt expuşi la fumat pasiv, arată un studiu realizat la Kansas State University.
Beta-carotenul este un puternic antioxidant şi antiinflamator motiv pentru care protejează faţă de apariţia complicaţiilor diabetului şi chiar reglează glicemia. cercetările recente chiar arată cum consumul de carotenoizi este invers proporţional cu rezistenţa la insulină şi hiperglicemia.
Consumul de alimente bogate în beta-criptoxantină, un carotenoid de culoare portocaliu-roşu, care se găseşte în cantităţi mari în dovleac, porumb, papaya, ardei graşi roşii, mandarine, portocale şi piersici scade semnificativ riscul de cancer pulmonar, conform unui studiu publicat în septembrie 2003 în revista “Cancer Epidemiology, Biomarkers and Prevention” realizat pe 63257 de adulţi în Shanghai, timp de 8 ani, perioadă în care au fost diagnosticate 482 de cazuri noi de cancer de plămâni. Persoanele cuprinse în acest studiu care au avut o alimentaţie bogată în alimente ce conţin beta-criptoxantină au avut un risc de a dezvolta cancer pulmonar cu 27% mai mic decât restul persoanelor cuprinse în studiu. Chiar şi fumătorii care au consumat alimente ce conţin beta-criptoxantină au avut un risc cu 37% mai mic de a dezvolta cancer pulmonar decât fumătorii care au consumat alte alimente preponderent.
Dovleacul reduce şi riscul de cancer de colon datorită pe de-o parte conţinutului bogat în fibre alimentare care protejează mucoasa colonului de acţiunea carcinogenilor precum şi datorită conţinutului crescut în vitamina A care oferă o bună protecţie antioxidantă locală şi generală.
Un articol publicat în 10 ianuarie 2003 în revista “Cancer Letters” arată că cucurbitacinele prezente în diverse specii de cucurbitacee printre care se numără şi dovleacul au acţiune inhibitoare asupra cancerului de colon, cancerului de sân, cancerului de plămân şi cancerelor de sistem nervos central.
Aceste dovezi ştiinţifice ne invită să consumăm cât mai mult acest aliment, devenit tradiţional pentru toamna românească.
Poftă bună şi ... multă sănătate.
sursa:amnro.net
duminică, 14 octombrie 2007
DAFINUL
Dafinul este socotit copac al soarelui si simbol al pacii. În Evul Mediu, dafinul era recomandat împotriva “tuturor relelor satanice ce pot salaslui asupra omului”. Renumitul botanist Parkinson, din secolul al XVII-lea, lauda foarte mult calitatile frunzelor de dafin: “frunzele de dafin nu trebuie sa lipseasca din nici o gospodarie sau gradina, ele servesc la gatit, la confectionarea ornamentelor, pot fi, de asemenea, comercializate, cu un profit bun, si sunt bune pentru bolnavi.”
Frunzele de dafin erau folosite în Roma Antica la ornarea coroanelor de lauri purtate de toti împaratii si eroii.
Cuvantul bacalaureat provine din "bacalaureatus" = baca laurea, care inseamna mugur sau baca de laur, adica fructul de dafin.
Ca toate plantele care ramân verzi iarna, dafinul sau laurul, cum i se mai spune, se asociaza cu simbolismul nemuririi. Poate de aceea romanii au facut din laur emblema gloriei, fie ca ea venea prin puterea mintii, a armelor sau a calitatilor fizice deosebite. Exista in vremurile acelea, de asemenea, o superstitie... Oamenii credeau ca dafinul îi protejeaza împotriva fulgerelor. În Grecia Antica, celebra prezicatoare Pitia mesteca frunze de dafin înainte de a-si pronunta profetiile si ardea frunze si ramurele de dafin pentru a-i afuma pe cei care asteptau prezicerile sale. Cei care obtineau de la Pitia un raspuns favorabil la întrebarile pe care le puneau, se întorceau acasa încununati cu frunze de dafin. Stapânul dafinului era considerat zeul Apolo. Popoarele din Africa de Nord fac din frunzele de laur talismane ocrotitoare ce îndeparteaza puterile raufacatoare. În zilele noastre, câstigatorul premiului Grand-Prix de Formula 1 este incununat cu o coroana facuta din frunze de dafin. De asemenea, câstigatorii diferitelor premii si concursuri poarta numele de “laureati”, aceasta denumire provenind de la coroana de lauri data poetilor în Roma si Grecia antica. O utilizare mai ciudata a frunzelor de dafin este aceea de a îndeparta insectele daunatoare diferitelor culturi. Frunzele se înfasoara pe un suport de lemn care se asaza între straturi, realizându-se ceea ce popular se cheama “sperietoare de ciori”.
Inmultire:
1. Seminte (se culeg imediat ce s-au copt). Se planteaza primavara, in compost umed, dar nu saturat de apa, si se acopera cu un strat subtire de compost uscat. Containerul cu seminte se plaseaza intr-o camera intunecoasa, cu temperatura de 21C (ideal).
Semintele incoltesc intr-o perioada cuprinsa intre 3-4 saptamani si 3 luni. Marele pericol pentru realizarea cu succes acestei metode este ca semintele putrezesc inainte de a incolti.
2. Ramuri (taiate la sfarsitul verii-inceputul toamnei). Aceasta metoda este si mai dificila. Alegeti ramuri noi de 9-15 cm, cu 3-4 frunze si taiati-le cu un cutit, dar lasa-ti o parte din tulpina (codita); ramurile se planteaza intr-un ghiveci cu compost si se aseaza la un loc ferit de soare, cu grad mare de umiditate. Ramurile prind radacini dupa cel putin un an.
Frunzele Dafinului
Frunzele Dafinului sunt oval-eliptice, cu margine dreapta sau usor ondulata, au durata mare de viata (2-3 ani) si contin uleiuri eterice cu proprietati terapeutice si aromatizante.
Frunzele de dafin raspândesc un miros puternic, întepator, având un buchet cald si aromat care se simte imediat ce frunzele sunt rupte. Când sunt uscate, frunzele îsi pastreaza aroma puternica, putând fi folosite oricând. Frunzele de dafin pot fi procurate uscate sau verzi, dar si sub forma de praf (frunze macinate), acesta din urma însa îsi pierde aroma foarte repede.
Frunzele de dafin trebuie uscate încet, dupa ce sunt culese, ferite de razele solare, pentru a retine uleiul aromat. Daca acestea nu sunt culese la timp, se usuca pe creanga, strângându-se. În lipsa unui borcan sau a unei cutii, frunzele pot fi puse la pastrare într-un caiet sau o carte. Frunzele mai mari, care sunt mai închise la culoare si lucioase, trebuie lasate mai multe zile la uscat. Astfel le dispare gustul amar, aroma pastrându-se
Frunzele sunt foarte apreciate in calitate de condiment. Se prelucreaza prin uscare si se folosesc in arta culinara, in condimentarea si aromatizarea diverselor mancaruri (preparate cu sos marinat), cu adjuvant in industria conservelor de carne si peste, la fabricarea otetului si lichiorurilor, etc.
Se pot folosi atat frunzele dafinului salbatic cat si cele provenite de la arbustul de cultura.
Frunzele de dafin sunt un ingredient “obligatoriu” la prepararea bulionului. De asemenea, sunt un component esential pentru multe sosuri cum ar fi: béchamel, sosul de pâine sau pasta de tomate. Dafinul este folosit în întreaga lume în bucatariile clasice sau contemporane. Este folosit pentru a aroma orezul, mâncarurile pe baza de legume Poate fi adaugat în supe si soté-uri sau în borcanele cu muraturi. Frunzele de dafin sunt folosite chiar si la prepararea unor dulciuri, în special la creme, însa doar pentru a da aroma, fiind îndepartate inainte de consumare. Deoarece este amar la gust, dafinul se dozeaza cu grija. La mâncarurile fierte nu se lasa mai mult de 15 - 20 de minute, la muraturi se pun 1 - 2 frunze de borcan.
Compoziţie chimică
Frunzele conţin ulei volatil – bogat în oxizi (cineol) şi fenol metil eteri (estragol, eugenol), mucilagii, pectine, tanin, rezine, o substanţă amară (lactonă) sesquiterpenică de tip gremacranolodic (costunolida).
Utilizarea Terapeutica
Dafinul este legendar în ceea ce priveste calitatile sale medicinale. Se utilizează în special frunzele ca atare sau uleilul volatil de dafin.
Dafinul reprezintă un foarte bun stimulent digestiv. Are proprietati carminative, diaforetice, expectorante, antispasmodice în colici, detoxifiante. Foarte util în indigestii, balonări.
Frunzele de dafin îndepărtează răceala şi gripa fiind utile în laringite, bronşite, astm şi tuse. Pot fi aplicate şi exterior – pe gât şi piept sub formă de cataplasme sau frecţie cu ulei natural în care sau macerat frunze de dafin.
Frunzele de Dafin sunt de asemenea utile în febră, sinuzite, reumatism.
Asocierea cineolului cu a-terpinolul îi dă proprietăţi antivirale. În viroze respiratorii intervine şi efectul anti inflamator şi mucolitic al costunolidei.
Administrare: Intern 2 – 3 grame pe zi sublingual, sau macerat 2 - 3 linguri la cană. Se pot face fumigaţii, la început de răceală. (Fumigaţiile cu Dafin sunt eficiente şi în alungarea insectelor) Ca stimulent digestiv se administrează 1 până la 3 grame de 2, 3 ori pe zi amestecat cu miere fiind deosebit de util în indigestii, lipsa apetitului (prin lactona amară), vomă, balonări şi gaze. Elimină blocajele ficatului, splinei şi rinichiului.
Efecte psihomentale şi spirituale
Dafinul trezeşte mintea şi simţurile, el amplifică percepţia subtilă. La nivel psihomental trezeşte starea de dinamism, de expansiune conferindu-ne atitudinea specifică unui învingător. Purifică fiinţa şi îi ridică nivelul de vibraţie.
Conferă minţii claritate, detaşare şi măsură – în corelaţie cu gustul eterat aromat, legat de conţinutul de ulei volatil şi lactone – reflectate într-o atitudine echilibrată, cumpănită şi moderată, înţelegătoare şi tolerantă. Conferă sentimente înălţătoare, aduce armonie şi echilibru, temperând excesele de orice fel. Cuprinderea afectivă se aliază bunului simţ, fără a ştirbi limpezimea şi obiectvitatea judecăţilor. Pătrunzătoare, mintea sondează adânc, percepe clar şi acceptă cu înţelepciune, sesizând rostul profund al oricărui eveniment. Planta încurajează, întăreşte şi susţine fiinţa în momentele dificile, conferindu-i detalare de frământări prin înţelegerea lor şi conştientizarea forţei lăuntrice şi a potenţialului evolutiv propriu. Îi dă încredere în sine şi o îndeamnă la îndrăzneală, la acţiune tranşantă şi rapidă, hotărâtă şi focalizată – întregul univers se transformă în bine. Schimbă radical percepţia şi perspectiva asupra lucrurilor. Înlătură frustrările şi prejudecăţile, ridică fiinţa din rutină. Îi restructurează şi reorganizează corpul eteric şi cel mental-emoţional, recanalizându-i energiile, ca pentru un nou început. Purifică decongestionează, elimină tot ceea ce este greu. Tonifică, revigorează, insuflă vioiciune şi prospeţimea primăverii, putere şi dinamism. Este ca un triumf, o izbândă a soarelui asupra umezelii ceţoase – forţa virilă a lui Marte armonizată de înţelepciunea şi echilibrul lui Mercur.
Din punct de vedere Ayurvedic – el are în principal gustul picant, puterea s-a activă este fierbite, şi o acţiune postdigestivă picantă. Creşte Pitta (focul interior), scade Kapha (elimină mucusul, curăţă sinusurile) şi deasemenea scade Vata – înlătură gazele intestinale nedorite (carminativ) eliminând zăpăcela (readuce focalizarea mentală şi echilibrul).
sursa:amno.net
Frunzele de dafin erau folosite în Roma Antica la ornarea coroanelor de lauri purtate de toti împaratii si eroii.
Cuvantul bacalaureat provine din "bacalaureatus" = baca laurea, care inseamna mugur sau baca de laur, adica fructul de dafin.
Ca toate plantele care ramân verzi iarna, dafinul sau laurul, cum i se mai spune, se asociaza cu simbolismul nemuririi. Poate de aceea romanii au facut din laur emblema gloriei, fie ca ea venea prin puterea mintii, a armelor sau a calitatilor fizice deosebite. Exista in vremurile acelea, de asemenea, o superstitie... Oamenii credeau ca dafinul îi protejeaza împotriva fulgerelor. În Grecia Antica, celebra prezicatoare Pitia mesteca frunze de dafin înainte de a-si pronunta profetiile si ardea frunze si ramurele de dafin pentru a-i afuma pe cei care asteptau prezicerile sale. Cei care obtineau de la Pitia un raspuns favorabil la întrebarile pe care le puneau, se întorceau acasa încununati cu frunze de dafin. Stapânul dafinului era considerat zeul Apolo. Popoarele din Africa de Nord fac din frunzele de laur talismane ocrotitoare ce îndeparteaza puterile raufacatoare. În zilele noastre, câstigatorul premiului Grand-Prix de Formula 1 este incununat cu o coroana facuta din frunze de dafin. De asemenea, câstigatorii diferitelor premii si concursuri poarta numele de “laureati”, aceasta denumire provenind de la coroana de lauri data poetilor în Roma si Grecia antica. O utilizare mai ciudata a frunzelor de dafin este aceea de a îndeparta insectele daunatoare diferitelor culturi. Frunzele se înfasoara pe un suport de lemn care se asaza între straturi, realizându-se ceea ce popular se cheama “sperietoare de ciori”.
Inmultire:
1. Seminte (se culeg imediat ce s-au copt). Se planteaza primavara, in compost umed, dar nu saturat de apa, si se acopera cu un strat subtire de compost uscat. Containerul cu seminte se plaseaza intr-o camera intunecoasa, cu temperatura de 21C (ideal).
Semintele incoltesc intr-o perioada cuprinsa intre 3-4 saptamani si 3 luni. Marele pericol pentru realizarea cu succes acestei metode este ca semintele putrezesc inainte de a incolti.
2. Ramuri (taiate la sfarsitul verii-inceputul toamnei). Aceasta metoda este si mai dificila. Alegeti ramuri noi de 9-15 cm, cu 3-4 frunze si taiati-le cu un cutit, dar lasa-ti o parte din tulpina (codita); ramurile se planteaza intr-un ghiveci cu compost si se aseaza la un loc ferit de soare, cu grad mare de umiditate. Ramurile prind radacini dupa cel putin un an.
Frunzele Dafinului
Frunzele Dafinului sunt oval-eliptice, cu margine dreapta sau usor ondulata, au durata mare de viata (2-3 ani) si contin uleiuri eterice cu proprietati terapeutice si aromatizante.
Frunzele de dafin raspândesc un miros puternic, întepator, având un buchet cald si aromat care se simte imediat ce frunzele sunt rupte. Când sunt uscate, frunzele îsi pastreaza aroma puternica, putând fi folosite oricând. Frunzele de dafin pot fi procurate uscate sau verzi, dar si sub forma de praf (frunze macinate), acesta din urma însa îsi pierde aroma foarte repede.
Frunzele de dafin trebuie uscate încet, dupa ce sunt culese, ferite de razele solare, pentru a retine uleiul aromat. Daca acestea nu sunt culese la timp, se usuca pe creanga, strângându-se. În lipsa unui borcan sau a unei cutii, frunzele pot fi puse la pastrare într-un caiet sau o carte. Frunzele mai mari, care sunt mai închise la culoare si lucioase, trebuie lasate mai multe zile la uscat. Astfel le dispare gustul amar, aroma pastrându-se
Frunzele sunt foarte apreciate in calitate de condiment. Se prelucreaza prin uscare si se folosesc in arta culinara, in condimentarea si aromatizarea diverselor mancaruri (preparate cu sos marinat), cu adjuvant in industria conservelor de carne si peste, la fabricarea otetului si lichiorurilor, etc.
Se pot folosi atat frunzele dafinului salbatic cat si cele provenite de la arbustul de cultura.
Frunzele de dafin sunt un ingredient “obligatoriu” la prepararea bulionului. De asemenea, sunt un component esential pentru multe sosuri cum ar fi: béchamel, sosul de pâine sau pasta de tomate. Dafinul este folosit în întreaga lume în bucatariile clasice sau contemporane. Este folosit pentru a aroma orezul, mâncarurile pe baza de legume Poate fi adaugat în supe si soté-uri sau în borcanele cu muraturi. Frunzele de dafin sunt folosite chiar si la prepararea unor dulciuri, în special la creme, însa doar pentru a da aroma, fiind îndepartate inainte de consumare. Deoarece este amar la gust, dafinul se dozeaza cu grija. La mâncarurile fierte nu se lasa mai mult de 15 - 20 de minute, la muraturi se pun 1 - 2 frunze de borcan.
Compoziţie chimică
Frunzele conţin ulei volatil – bogat în oxizi (cineol) şi fenol metil eteri (estragol, eugenol), mucilagii, pectine, tanin, rezine, o substanţă amară (lactonă) sesquiterpenică de tip gremacranolodic (costunolida).
Utilizarea Terapeutica
Dafinul este legendar în ceea ce priveste calitatile sale medicinale. Se utilizează în special frunzele ca atare sau uleilul volatil de dafin.
Dafinul reprezintă un foarte bun stimulent digestiv. Are proprietati carminative, diaforetice, expectorante, antispasmodice în colici, detoxifiante. Foarte util în indigestii, balonări.
Frunzele de dafin îndepărtează răceala şi gripa fiind utile în laringite, bronşite, astm şi tuse. Pot fi aplicate şi exterior – pe gât şi piept sub formă de cataplasme sau frecţie cu ulei natural în care sau macerat frunze de dafin.
Frunzele de Dafin sunt de asemenea utile în febră, sinuzite, reumatism.
Asocierea cineolului cu a-terpinolul îi dă proprietăţi antivirale. În viroze respiratorii intervine şi efectul anti inflamator şi mucolitic al costunolidei.
Administrare: Intern 2 – 3 grame pe zi sublingual, sau macerat 2 - 3 linguri la cană. Se pot face fumigaţii, la început de răceală. (Fumigaţiile cu Dafin sunt eficiente şi în alungarea insectelor) Ca stimulent digestiv se administrează 1 până la 3 grame de 2, 3 ori pe zi amestecat cu miere fiind deosebit de util în indigestii, lipsa apetitului (prin lactona amară), vomă, balonări şi gaze. Elimină blocajele ficatului, splinei şi rinichiului.
Efecte psihomentale şi spirituale
Dafinul trezeşte mintea şi simţurile, el amplifică percepţia subtilă. La nivel psihomental trezeşte starea de dinamism, de expansiune conferindu-ne atitudinea specifică unui învingător. Purifică fiinţa şi îi ridică nivelul de vibraţie.
Conferă minţii claritate, detaşare şi măsură – în corelaţie cu gustul eterat aromat, legat de conţinutul de ulei volatil şi lactone – reflectate într-o atitudine echilibrată, cumpănită şi moderată, înţelegătoare şi tolerantă. Conferă sentimente înălţătoare, aduce armonie şi echilibru, temperând excesele de orice fel. Cuprinderea afectivă se aliază bunului simţ, fără a ştirbi limpezimea şi obiectvitatea judecăţilor. Pătrunzătoare, mintea sondează adânc, percepe clar şi acceptă cu înţelepciune, sesizând rostul profund al oricărui eveniment. Planta încurajează, întăreşte şi susţine fiinţa în momentele dificile, conferindu-i detalare de frământări prin înţelegerea lor şi conştientizarea forţei lăuntrice şi a potenţialului evolutiv propriu. Îi dă încredere în sine şi o îndeamnă la îndrăzneală, la acţiune tranşantă şi rapidă, hotărâtă şi focalizată – întregul univers se transformă în bine. Schimbă radical percepţia şi perspectiva asupra lucrurilor. Înlătură frustrările şi prejudecăţile, ridică fiinţa din rutină. Îi restructurează şi reorganizează corpul eteric şi cel mental-emoţional, recanalizându-i energiile, ca pentru un nou început. Purifică decongestionează, elimină tot ceea ce este greu. Tonifică, revigorează, insuflă vioiciune şi prospeţimea primăverii, putere şi dinamism. Este ca un triumf, o izbândă a soarelui asupra umezelii ceţoase – forţa virilă a lui Marte armonizată de înţelepciunea şi echilibrul lui Mercur.
Din punct de vedere Ayurvedic – el are în principal gustul picant, puterea s-a activă este fierbite, şi o acţiune postdigestivă picantă. Creşte Pitta (focul interior), scade Kapha (elimină mucusul, curăţă sinusurile) şi deasemenea scade Vata – înlătură gazele intestinale nedorite (carminativ) eliminând zăpăcela (readuce focalizarea mentală şi echilibrul).
sursa:amno.net
Abonați-vă la:
Postări (Atom)