Zidurile din Bimini sau vestigiile Atlantidei

“Nassau (Insulele Bahamas): De curând, în apropierea insulelor Bimini au fost identificate formaţiuni arheologice stranii. După primele informaţii primite s-ar părea că e vorba despre un zid uriaş; specialiştii consultaţi nu au putut preciza încă epoca în care a fost ridicat şi cine au fost constructorii. Investigaţiile submarine continuă.”
Cele câteva rânduri menţionate mai sus şi publicate de agenţia United Press în primăvara anului 1970 au făcut cunoscute în lumea întreagă cercetările unui grup de savanţi americani. Aceştia realizau investigaţii de câţiva ani în Bimini, o insuliţă din arhipelagul Bahamas situată la 150 km de Florida.

La anunţul acestei descoperiri, în lumea ştiinţifică s-au format două tabere de cercetători – unii care şi-au manifestat imediat interesul şi alţii - sceptici, care au denunţat descoperirile ca fiind simple mistificări. S-a declanşat astfel un conflict de păreri care nu s-a stins nici până în ziua de astăzi.
Totul a început cu doi ani înaintea anunţului, când pilotul american Robert Brush survolând într-un zbor de rutină regiunea a reperat la nord de insulele Andros o masivă formă rectangulară scufundată în mare, pe care a şi fotografiat-o. Apoi a arătat fotografiile unui profesor al Universităţii din Yale – Manson Valentine, cunoscut şi ca specialist în civilizaţiile precolumbiene la Muzeul de ştiinţe Miami, Florida. Acesta la rândul lui l-a anunţat pe prietenul său Dimitri Rebikoff, specialist în fotografia submarină şi inventator al blitz-ului electronic. Cei trei au survolat regiunea la bordul unui hidroavion şi au descoperit că structura scufundată puţin sub nivelul apei era o construcţie aproape îngropată sub nisipul de pe fundul mării - mai precis, un zid cu o grosime de aproximativ 30 de cm care părea să constituie fundaţia unui edificiu remarcabil. Din fundaţie nu a supravieţuit decât această parte inferioară.

În avionul...submarin

Această descoperire a declanşat cercetări de mare anvergură în regiunea arhipelagului Bahamas. În acelaşi an – 1968 – Rebikoff a pus la dispoziţia echipei de cercetare un aparat inventat de el, numit REMORA M114 E care poate fi descris ca fiind un adevărat avion…submarin, dotat cu camere de filmat automate ce pot lua imagini sub un unghi mare de deschidere (920). Echipaţi pentru cercetări de lungă durată, căutătorii au decis să-şi concentreze eforturile asupra unei noi descoperiri: o altă structură scufundată, semnalată în partea de nord a arhipelagului Bimini.
Astfel s-au succedat mai multe expediţii, care au reunit nenumăraţi cercetători americani; la una dintre ele a luat parte chiar cosmonautul Edgar Mitchell. Eforturile echipei conduse de Valentine şi Rebikoff au început să dea roade către sfârşitul anului 1968. Savanţii au reperat o fundaţie de 70 m lungime pe 10 m lăţime care pare a fi construită pe blocuri mari, regulate asamblate printr-un fel de ciment. Rebikoff a precizat că aceste blocuri variază ca dimensiuni, având aproximativ 5 m lungime şi lăţime, înălţimea fiind cuprinsă între 0,5 şi 1,5m şi o greutate de aproximativ 25 de tone.
“Suprafaţa acestui zid este bine finisată”, spunea Rebikoff, “cu o orizontalitate foarte bună a părţii superioare, ceea ce denotă o construcţie solidă”. După această descoperire echipa a revenit la studiul “misteriosului zid din Bimini”.
Fotografiile înfăţişează structura unui zid de 70 de m lungime pe aproximativ 10 m lăţime numit zidul de est. Către vest se poate distinge o altă structură, lungă de 500 m şi lată de 10 m. În aprilie 1971, câteva perforări realizate de cercetători dedesubtul zidului de est au permis descoperirea unui strat de pietre, lipit de celălalt prin 6 m de ciment. Feţele interioare ale blocurilor de piatră poartă urme ce seamănă cu cele lăsate de anumite utilaje de construcţii.
Arheologii au fost surprinşi să constate că zidurile au putut să reziste atât de bine în timp, înfruntând valurile şi uragane. Ei au tras concluzia că soliditatea construcţiei se datorează atenţiei şi competenţei cu care au fost construite.

O enigmă geologică O noua expediţie a descoperit îndepărtând nisipul că partea superioară era susţinută de patru piloni. În acel moment, arheologii nu au mai avut nici o îndoială - se aflau în faţa unei extraordinare construcţii realizate de oameni.
Natura descoperirilor permite chiar să se presupună că este vorba despre un străvechi port scufundat. Pe de altă parte, aceste blocuri prezintă o anumită asemănare cu uimitoarele construcţii din Mexic. Aceleaşi blocuri regulate pe care le găsim la Teotihuancan, în Piramida Soarelui din Tihuanco, în apropiere de lacul Titicaca sau în Macchu Picchu.
Un alt raport al geologilor de la Universitatea din Miami, dat publicităţii în 25 februarie 1971 i-a tulburat şi mai mult pe cei care se îndoiau de originea zidurilor din Bimini. Astfel aflăm că acestea erau realizate din blocuri de piatră ce nu aveau nimic în comun, din punct de vedere geologic cu formaţiunile naturale din zonă. Concluzia a fost deci una uluitoare: acest zid era în mod clar construit de cineva, cu materiale care nu se găseau în mod natural în împrejurimi.
Era momentul când disputa arheologică atinsese apogeul. Existau diverse publicaţii de specialitate care afirmau cu toată seriozitatea că omiul nu a jucat nici cel mai mic rol în ridicarea zidurilor descoperite în arhipelagul Bimini. Altele spuneau că dimpotrivă, ne găsim în faţa unei măreţe construcţii umane. Investigaţiile ulterioare au întărit în mod definitiv convingerea că ne aflăm în faţa unei structuri realizate de oameni.
S-a descoperit astfel că zidul făcea parte dintr-o structură portuară monumentală – cu o dană de 600 de m lungime. Aliniamentul perfect al blocurilor, dalele gigantice susţinute de piloni, precum şi paralelismul perfect al laturilor zidurilor confirmă intervenţia omului. Specialist francez, Pierre Carnac, întăreşte aceste conclzuii când afirmă cu tărie în cartea sa “Istoria începe în Bimini”: “acest stil de construcţie cu piloni aminteşte într-o anumită măsură de danele străvechilor porturi mediteraneene construite de fenicieni. Spaţiile goale dintre piloni serveau la diminuarea efectelor valurilor înalte. Digul portului Byblos este realizat în acest fel”.
După aceea, o mulţime de organizaţii ştiinţifice s-au aplecat asupra acestui mister: Universitatea din Miami (dr. Emiliani, Guinzburg), muzeul din Juarez (Mexic – Don Pablo Busch Romero), Muzeul Omului din Paris (dr. Lehmann), Laboratorul de geologie dinamică al Facultăţii de Ştinţe din Paris (Harou Tazielf), Congresul Internaţional de Arheologie Submarină, etc. În final, ipoteza că ar putea fi vorba despre o formaţiune stâncoasă naturală a fost unanim respinsă.
Totuşi au mai rămas şi multe alte mistere de dezlegat. Când au fost construite zidurile? Judecând după geologia submarină, aceste structuri monumentale n-au putut fi ridicate decât în mileniile 7-8 î.d.H. Estimările realizate cu metoda C14 indică o vârstă de 10 000 de ani. Însă cine a putut înălţa aceste structuri impozante într-o epocă în care, în Europa omul era incapabil să ridice construcţii?
Până acum nimeni nu a găsit un răspuns. Dar importanţa vestigiilor submarine descoperite în toată regiunea arhipelagului Bahamas (unde au mai fost reperate temple si piramide scufundate) l-a determinat pe Dimitri Rebikoff să scrie: „Suntem nevoiţi să acceptăm că, acum 10 000 de ani, insulele Bahamas formau un platou imens, deasupra apelor pe care puteau locui milioane de oameni. La această concluzie ne duc numeroasele vestigii descoperite. Deocamdată nu ştim absolut nimic despre această civilizaţie. Deci, problema este arheologică şi nu geologică. Trebuie continuate săpăturile pentru a găsi neapărat cheile acestei enigme formidabile.”

Marele cataclism

Oare ce catastrofă a dus la scufundarea construcţiilor din Bimini şi a altor structuri asemănătoare? Fără îndoială, un cataclism de mare avengură. Această concluzie este confirmată de o descoperire recentă - după ce s-au făcut măsurătorile izotopilor de oxigen 16 sau 18 conţinuţi în sedimentele din Golful Mexic, aflate la jumătatea distanţei dintre Florida şi delta fluviului Mississipi, savanţii au emis ipoteza unui potop care s-a produs acum 11 600 de ani.
După dr. Emiliani de la Universitatea din Miami, masele de aer au antrenat ridicarea nivelului oceanului planetar cu 7 până la 10 m, ceea ce a condus la dispariţia anumitor zone. Aceasta ne aminteşte de legendele despre ţările scufundate, despre civilizaţiile măturate de pe suprafaţa pământului de mari cataclisme: continentul Mu, Lemuria, continentul Gondwana, Atlantida…Atlantida care a fost adeseori situată de către istorici în largul Floridei, acolo unde au fost găsite zidurile din Bimini. Atlantida a cărei perioadă de dispariţie este presupusă a coincide cu marele cataclism dovedit de cercetările din Golful Mexic.

Viziunea lui Edgar Cayce

Rămâne de amintit că faimosul clarvăzător american Edgar Cayce, supranumit "Nostradamus Adormit", din cauza uimitoarelor sale profeţii şi relatări despre trecut pe care le revela în stare de somn hipnotic, anunţase în 1940 că Atlantida va fi redescoperită în Bimini, între anii 1968 – 1969. El a spus: “Poseidon (un ţinut atlant) va fi printre primele părţi ale Atlantidei care se va ridica din nou la suprafaţă”
Dar apoi a venit al doilea război mondial şi adepţii lui Cayce au avut preocupări mult mai urgente. Totuşi, descoperirea zidurilor scufundate a făcut să se vorbească din nou despre profeţia clarvăzătorului. Să fie oare construcţia din Bimini un vestigiu al uneia din cele mai mari descoperiri a vremurilor noastre, a fabulosului continent Atlantida? Judecând după rezultatele cercetărilor ulterioare, ipoteza este adevărată. Astfel, renumitul continent pare să fie din ce în ce mai puţin un mit şi din ce în ce mai mult o realitate.
Pentru a descoperi, trebuie mai întâi să crezi. Dacă Schliemann n-ar fi crezut în poveste scrisă de Homer, Troia nu ar fi fost adusă la lumina zilei. La fel, Arthur Evans a adus la suprafaţă civilizaţia cretană luându-se după scrierile lui Herodot. Atlantida a lăsat urme în Satori, Insulele Cretane, Insulele Acore şi la Bimini. Potopul – survenit după ultima glaciaţiune – a putut antrena dispariţia atlanţilor sau exodul lor către alte continente.

Legendele care vorbesc despre ei au supraveţuit în tradiţiile multor popoare. Unii dintre ei – supraveţuitori sau poate exploatori – şi-au găsit refugiul la mayaşi, la cretani şi la civilizaţiile arhaice din Anzi. Indigenii multor civilizaţii vorbesc despre zeii albi veniţi de pe mare. Originea lor comună este poate Atlantida.
Astfel, se descoperă caracteristici asemănătoare între picturile murale de la Chiten Ttza în Tihuanaco şi sculpturile primitive din Sicilia. La acestea se adaugă coloanele din Corsica, megaliţii, cavourile din HalSalfieni - Malta, precum şi construcţiile înnecate de la Bimini.
Tradiţiile şi cercetările conduc mereu spre aceeaşi perioadă, situată cu aproximativ 11 000 de ani în urmă. Misterul însă rămâne. Avem de elucidat multe aspecte ale propriei noastre istorii şi chiar ale propriei noastre existenţe. Este necesar să admitem că au mai existat pe pământ civilizaţii prospere, bogate, superioare, pe care încă nu le cunoaştem. Acestea au lăsat veritabile mesaje în piatră. Adică în ceea ce s-a numit odinioară Arta Regală - Arhitectura. O artă nobilă, care dovedeşte perenitatea omului. Una dintre cheile misterului se ascunde, probabil, la Bimini.
sursa:yogaesoteric.net

MARILE ENIGME ALE OMENIRII

Din nou... Atlantida

Încă de când Platon a scris “Critias” şi “Timee”, Atlantida a devenit un nume cu o foarte mare putere de evocare. După Platon, legenda continentului pierdut a fost descoperită de legislatorul Ahtenes Solon în Sais (Egipt). Acolo, un preot bătrân a descifrat pe un papirus vechi cum un mare continent situat dincolo de “Coloanele lui Hercule” a fost distrus pentru ca locuitorii acestuia să fie pedepsiţi pentru impietatea lor.

O altă “epocă de aur”

Exista, pe vremuri, dacă dăm crezare legendei, o insulă regală Basileia, pe care se înălţa impunătorul castel al regilor atlanţi, precum şi templul ridicat în cinstea lui Triton. Acolo atlanţii exploatau un metal necunoscut nouă numit “orichalc”.

Încă de la început, ideea Atlantidei a fost asociată cu legendele si cu ocultismul. Chiar dacă s-ar dovedi vreodată că nu este decât o legendă, deşi discuţiile ştiinţifice bazate pe studii de geologie, arheologie şi cultură sunt atât de diverse şi de înverşunate încât este greu de crezut că vor avea sfârşit vreodată – Atlantida rămâne în acelaşi timp un tărâm simbolic, o metaforă a înţelepciunii străvechi, acum pierdută cu desăvârşire sau poate doar ascunsă.

Cercetarea întreprinsă de Solon în Egipt simbolizează de fapt veşnica aspiraţie a lumii antice greceşti, ca şi a civilizaţiilor care au succedat-o, de a descoperi cunoaşterea pierdută de care dispunea umanitatea în Epoca de Aur – cea de dinainte de Potop.

Ipotezele legate de existenţa Atlantidei au continuat să însufleţescă imaginaţia inspirând toată istoria Renaşterii – dar s-au înmulţit prin secolul al XVIII-lea, odată cu “moda” antichităţilor greceşti şi “redescoperirea” civilizaţiei misterioase a druizilor, dar şi odată cu înflorirea hermetismului.

Darwin sau Atlantida

În 1882 Ignatius Donnelly a publicat lucrarea “Atlantis, or the antedeluvian world” (“Atlantida sau lumea înainte de potop”) în care îşi formula premizele şi concluziile sale în cel mai pur stil victorian. Aceasta a avut o foarte mare influenţă asupra doamnei Blavatsky, precum şi asupra discipolului ei Walter Scott-Elliot, care au integrat apoi Atlantida în sinteza lor despre ocultism.

În cartea sa “Doctrina Secretă” apărută in 1888, fondatoarea Societăţii Teosofice a urmărit să combată, din punct de vedere inţiatic, teoria darwinistă a evoluţiei. Astfel, Atlantida se potrivea perfect argumentaţiei doamnei Blavatsky, care susţinea că nenumărate rase umane s-au succedat pe Terra în afara celei pe care o cunoaştem şi căreia îi aparţinem.

Printre aceste rase dispărute, cea de-a IV-a ar fi trăit în Atlantida. Rudolf Steiner (un alt exponent important al ocultismului secolelor XIX-XX), deşi el însuşi adversar al teoriilor şi principiilor Societăţii Teosofice, a recurs la facultăţile paranormale de clarviziune cu care era înzestrat, pentru a descoperi răspunsul la întrebările teosofilor. Cercetând clişeele Akasha-ice (Memoria Universală – plan paralel în care sunt înregistrate fidel, ca într-un gen de bibliotecă a destinelor, toate evenimentele petrecute vreodată în acest Univers), Steiner descrie ceea ce s-a petrecut în Atlantida. El spune că atlanţii gândeau în imagini (este interesant de menţionat că şi celebrul savant Albert Einstein mărturisea că procesul său de gândire nu se realiza în cuvinte ci în imagini), aveau o memorie extraordinară şi foloseau energia latentă, nebănuită, a plantelor pentru a-şi dirija vehiculele aeriene. Cei mai evoluaţi dintre ei erau grupaţi în Asia Centrală sub conducerea unui mare preot, şi supuşi unei educaţii spirituale cu totul speciale care le permitea cunoaşterea deplină a tuturor misterelor şi înţelegerea puterilor divine. Acesta ar fi grupul din care, conform teoriei sale, au coborât primii preoţi-regi ai rasei arienilor.

De la Grădina Raiului la nazism

Prezenţa acestei idei de rasă ariană pură, asociată cu ipoteza existenţei Atlantidei, prinsă la rândul său în angrenajul ocultismului, a dus din păcate la devierile şi fanatismul nazismului. Astfel, şcoala Teosofică a doamnei Blavatsky, în dorinţa de a se opune dominaţiei materialismului, a integrat în sinteza despre ocultism şi ideile şcolii filosofice a “difuzioniştilor”.

Aceştia studiau migraţia popoarelor primitive pe baza informaţiilor furnizate de arheologie. Una din teoriile favorite ale difuzioniştilor este aceea că întreaga civilizaţie şi-a avut leagănul de origine într-un singur loc pe Terra, care, pentru spiritele religioase, este desigur Grădina Raiului. Astfel se justifică ideea unei rase superioare, purtătoare a cunoaşterii, exponentă supremă a civilizaţiei umane, precum şi exacerbarea aberantă a acestei teorii în cazul naziştilor.

Cel mai influent teoretician al Atlantidei ariene a fost profesorul Hermann Wirth, specialist flamand care a susţinut că o religie pur monoteistă s-a născut în Atlantida şi s-a răspândit în întreaga lume, lasând în urma sa o mulţime de simboluri. Wirth şi-a realizat cercetările cu sprijinul guvernului nazist.

Tot o teorie destul de ciudată, aparţinând filosofiei celui de-al III-lea Reich, este cosmologia glaciară a lui Hans Horbinger. El susţine ideea că Terra a avut de-a lungul timpului, succesiv, mai mulţi sateliţi, care au sfârşit prin a cădea pe pământ. De fiecare dată aceste “Luni”, căzând, au distrus câte o civilizaţie. Căderea ultimei dintre ele a provocat Potopul, ducând la scufundarea Atlantidei. Astfel, pentru Hitler şi nazişti, existenţa continentului atlant era un fapt indiscutabil.

Edgar Cayce a "văzut" Castelul Regal


Marele medium şi clarvăzător Edgar Cayce a făcut mai multe relatări despre Atlantida. El a analizat de asemenea “înregistrările temporale” din Akasha şi a descris continentul acum scufundat ca fiind locuit pe atunci de fiinţe evoluate posedând o tehnologie avansată. De asemenea, el a prezis reapariţia vestigiilor clare ale Atlantidei în anul 1968 sau 1969.

În 1956, Jurgen Spannuth, în urma unor ani de cercetări, a stabilit că Atlantida ar fi trebuit să se situeze în largul insulelor Heligoland. El s-a bazat mai ales pe legendele pescarilor băştinaşi, în care se vorbeşte adesea despre “castelul din mare”. Spannuth a organizat scufundări în acele locuri şi se pare că a descoperit realmente nişte ruine ale unor ziduri. Dacă acestea aparţin sau nu Castelului Regal al Atlantidei, rămâne de văzut.

Oamenii zei

Mai recent, s-a spus că civilizaţia atlantă descrisă de Platon prezintă asemănări frapante cu civilizaţia minoică din Creta, din perioada 2500-1500î.d.H. Cataclismul căruia i-ar fi căzut pradă Atlantida ar fi fost, în acest caz, erupţia vulcanului din insula Santorin din nordul Cretei, care a avut loc aproximativ în anul 1500 î.d.H. Această erupţie a fost însoţită de cea mai puternică activitate seismică ce a fost înregistrată vreodată pe Terra şi a devastat toată regiunea orientală a Mediteranei, ducând la prăbuşirea civilizaţiei minoice.

De asemenea, nu sunt deloc de neglijat vestigiile asemănătoare ale civilizaţiilor extrem de vechi aflate în diverse zone ale globului, ele fiind rămăşiţe ale ştiinţei atlante. Astfel se explică motivul piramidelor, de exemplu, prezent atât în Egipt cât şi în America de Sud, precum şi toate legendele, întâlnite în multe culturi antice, ale strămoşilor oameni-zei veniţi pe mare dintr-o ţară care s-a scufundat în ape.

sursa: yogaesoteric.net

Coloana infinitului din Tîrgu-Jiu emite energii

Constantin Brâncuşi (19.02.1876 - 16.03.1957) a creat la Târgu Jiu un complex nemuritor de trei sculpturi în aer liber, unic în lume: Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana Infinitului. Coloana Infinitului captează energiile terestre pe care le emite în exterior. Energiile emanate de suprafeţele Coloanei Infinitului au fost măsurate până la distanţa de 200 de metri.Date despre Coloana Infinitului Coloana Infinitului din Târgu Jiu are o înălţime de 29,330 metri şi o greutate de 29,173 Kg. Este construită din metal feros (plăci din fontă), după formula 1/2 + 15 + 1/2 şi după "legea armoniei plastice", descoperită şi perfecţionată de Brâncuşi, de forma 1 - 2 - 4, unde 1 = 45 cm (mărimea laturii mici a triunghiului de piramidă, de forma unui pătrat), 2 = 90 cm (mărimea laturii mari a trunchiului de piramidă, de forma unui pătrat), 4 = 180 cm, înălţimea trunchiului de piramidă. Trunchiurile de piramidă, goale pe dinăuntru, sunt fixate cap la cap pe un miez central de oţel, cu secţiune pătrată, uniformă pe toată înălţimea Coloanei Infinitului. Exteriorul Coloanei a fost curăţat prin sablare cu nisip special, ulterior fiind pulverizate două straturi de praf metalic, unul de zinc şi celălalt de alamă, la o temperatură mai ridicată.În timpul celui de al doilea război mondial, Coloana Infinitului a rezistat eforturilor zadarnice de a fi doborâtă la pământ de tancurile nemţilor şi ruşilor. În urma acestui fapt, coloana prezintă o deviere la vârf semnificativă, de mărimea unui triunghi echilateral cu latura de 33 cm.Coloana Infinitului a devenit obiect de studiu pentru oamenii de ştiinţă din ţara noastră. Astfel, profesorul universitar dr. ing. A. Măruţă a făcut anumite măsurători şi a constatat că această Coloană emite radiaţii de energie pe patru direcţii. Nu cunoaştem cauza care l-a determinat pe ing. Măruţă să facă această cercetare şi descoperire uimitoare, dar ne permitem să avansăm următoarele considerente privind emanaţiile de energii ale Coloanei Infinitului.
Curentul electric teluric şi efectul de piramidă al componentelor Coloanei Infinitului Intesitatea câmpului magnetic al Terrei este relativ slabă. În general, neperceptibilă de om, variază între 0,3 gauss la Ecuator şi de 0,7 gauss la poli. Dar există locuri pe Terra unde intensitatea câmpului magnetic este de peste 10.000 de ori mai puternică, formând anumite anomalii magnetice. Este foarte probabil că sub Coloana Infinitului există o astfel de anomalie magnetică, care se poate măsura.
S-a constatat că Terra este o gigantică pilă electrică alcalină, care mai primeşte electricitate şi din exterior. Oceanul Planetar (apa lui are un gust sărat şi amar) este un veritabil electrolit alcalin care, în interacţiune pemanentă cu rocile limitrofe heterogene (amestec de numeroase elemente chimice distribuite neuniform), roci ce au devenit veritabili electrozi masivi, au produs curentul electric teluric. Acest curent electric este amplificat atât de particule electrice provenite din radiaţia cosmică (particule ce se înscriu în spirală pe liniile de forţă ale câmpului geomagnetic), cât şi de electrizarea prin frecare datorită vânturilor şi mareelor. Considerăm că pe sub fundaţia Coloanei Infinitului trece o fâşie de curent electric teluric, datorită configuraţiei terenului din acel loc.
Numeroşi cercetători au constatat că piramidele prezintă energii enigmatice, care se manifestă în două planuri verticale, perpendiculare pe laturile bazei şi care se intersectează către vârf. Aceste energii au fost numite "radiaţii de formă", iar efectul lor poartă numele de "efectul de piramidă". Energia emanată de piramidă este maximă într-o zonă din centrul unei secţiuni orizontale, plasată la înălţimea de 1/3 de la baza piramidei. Coloana Infinitului este formată din trunchiuri de piramidă, cu baza pătrată, pe toată înălţimea ei.
Energiile terestre se prezintă sub forma unor reţele geobiologice, iar intersecţiile lor pe direcţii perpendiculare formează, pe suprafaţa pământului, noduri geopatologice. S-a constatat că fundaţia Coloanei Infinitului s-a pus în centrul unui astfel de nod, colector de energii. Deci, Coloana Infinitului captează energiile terestre pe care le emite în exterior. Suprafeţele laterale ale acestei Coloane (de forma unor trapeze răsturnate) emit radiaţii pe direcţii perpendiculare ale acestei suprafeţe, de natură magnetică şi telurică, generate de factorii arătaţi mai sus. Energiile emanate de suprafeţele Coloanei Infinitului au fost măsurate pînă la distanţa de 200 de metri.
Cîteva întrebări necesare1. Pentru ca Brâncuşi să poată amplasa Coloana infinitului în centrul unui nod geobiologic a fost oare înzestrat cu "al şasele simţ", care să-i fi permis găsirea acestui nod? 2. Brâncuşi ştia oare atunci că această Coloană este amplasată chiar pe axul paralelei 45° latitudine nordică? 3. Brâncuşi cunoştea la acea veme (anii 1935/1936) efectul de piramidă? Coloana infinitului putea fi construită din elemente de sfere metalice, retezate la capetele unui diametru, din elemente de clepsidră, din elemente din trunchi de con etc.4. Brâncuşi a fost înzestrat şi cu o putere sacramentală? Indiferent cîte întrebări s-ar putea formula, un lucru este sigur: această Coloană a infinitului poate fi asemuită cu o scară la ceruri, o prefigurare a zborului interplanetar, un simbol al infinitului.
sursa:yogaesoteric.net

Farmecele sirenelor: legendă încântătoare şi mister

Legendele cu sirene se pierd în negura timpului. Dar există şi mărturii recente care se adaugă acestei istorii încă neelucidate. După tsunami-ul catastrofic din decembrie 2004, au existat nenumărate relatări şi fotografii despre apariţii ale unor sirene. Acestea, în ciuda controverselor privind autenticitatea lor, au stârnit un viu interes. Dar să vedem ce sunt de fapt sirenele şi ce ştim despre ele…

În 1728, Minher Van der Stell, guvernator al Moluchiei, declară că a văzut un „monstru care semăna cu o sirenă, prins la marginea mării”. El precizează: „Avea o lungime de aproximativ un metru şi jumătate şi proporţiile unei angile. A trăit după aceea într-un bazin cu apă patru zile şi şapte ore. Scotea din când în când mici ţipete care semănau cu ale unui şoarece. Nu voia să mănânce nimic, cu toate că i se ofereau peştişori, crabi, raci. S-au găsit în bazinul său, după ce a murit, câteva excremente asemănătoare cu cele de pisică.
În insulele Hawai, se mai povesteşte încă despre Zeiţa Oceanului, care trăieşte în Lolohana, o ţară aflată sub mare, aproape de o insulă virgină.
Francezul Benoît de Maillet publică, în 1755, un volum întreg consacrat sirenelor şi miturilor lor. El le consideră a fi chiar supravieţuitoare ale unei rase de oameni primitivi şi le semnalează prezenţa în Ţara de Foc , precum şi în Madagascar.

În afara acestor două surse, mai sunt şi mulţi cronicari arabi care semnalează că marinarii din Mediterana „pescuiesc des fete acvatice, cu tenul închis şi cu ochii negri, care vorbesc o limbă de neînţeles şi scot hohote vesele de râs.”

Pentru unii autori, sirenele nu sunt decât simple femei frumoase naufragiate, care pot înota foarte bine şi foarte departe pentru a atrage marinarii spre golfuleţe liniştite, unde urmează să fie masacraţi „în scopuri alimentare”!
În cartea Legendele Mării, Jean Merrien povesteşte o întâmplare petrecută în Bahamas în 1896: „La data de 31 martie , ora 8 dimineaţa, şapte oameni din echipajul vaporului se îndreaptă, la bordul unei şalupe, spre un golf micuţ pentru a pescui. În acest timp au vazut apărând, la câţiva metri de bordul şalupei, o femeie nudă, având jumătate de corp deasupra apei. Uimirea de care au fost cuprinşi marinarii nu putea fi descrisă. Oprindu-se, aşteptau ca minunata femeie acvatică să se mişte pentru a putea înţelege ce fel de fiinţă este şi a lua astfel o decizie. Aceasta, deloc intimidată, a ieşit din apă şi marinarii au putut să-i admire corpul absolut perfect. Era o sirenă de o mare frumuseţe, cu nimic mai prejos decât cele mai atrăgătoare femei. Cu părul albastru ce îi flutura pe umeri, cu mâini graţioase, ea îşi exprima surpriza de a vedea oameni scoţând mici ţipete ascuţite. Partea inferioară a trupului, care acum se vedea ieşind din apă, se termina cu o coadă lungă şi bifurcată.

Un marinar i-a aruncat o portocală, iar ea a prins-o cu ţipete de bucurie, a dus-o cu ambele mâini la gură, arătându-şi dinţii superbi şi a mâncat-o repede cu tot cu coajă. Căpitanul ambarcaţiunii a dat ordin să se vâslească spre sirenă, iar ea s-a scufundat în apă pentru a apărea apoi în spatele şalupei. I s-au aruncat şi alte portocale, pe care le-a prins şi le-a mâncat încântată. Dar de îndată ce încercau să se apropie mai mult de ea, dispărea în apă.

Atunci unul dintre marinari s-a aruncat în apă şi a înotat spre ea. Sirena, mult mai bună înotătoare, s-a învârtit în jurul lui în joacă, apărând şi dispărând, până când căpitanul a tras un glonţ care o făcu să dispară definitiv, probabil fiind rănită. Acest căpitan trebuie să fi fost, ca mulţi oameni ai mării, superstiţios, căci pentru ei a vedea o sirenă nu este un semn bun.”

Se cunosc întâlnirile cu tipul clasic de sirenă, frumoasă şi ispititoare, ce caută să atragă sub apă marinarul sedus. Însă, în continuarea povestirilor apar diferite variante: când Zeiţele Mării au puterea de a-l face pe bărbat să trăiască sub apă, într-un fabulos palat unde este tratat ca un rege în schimbul plăcerilor erotice pe care el le oferă; când el sfârşeste prin a se îneca, iar ele suferă şi plâng.

Se spune, de asemenea, că uneori sirena este cea care îi ajută pe vânătorii de balene: ea adoarme enormul animal şi astfel acesta nu îi mai aude venind pe marinari. Sirenele sunt vesele şi voioase ca şi copiii. Este cunoscut cazul sirenei dintr-un golfuleţ din Bretania, care îşi petrecea zilele cântând. Ele sunt şi generoase: dacă observă naufragiaţi eşuaţi pe stânci după furtună, îi îngrijesc cu atenţie, şi la nevoie, cu un semnal cheamă şi alte sirene pentru a-i aduce la mal.

Ele pot juca chiar rolul de profet, de rău sau bun augur. În Maroc, ca şi în Norvegia, se crede că apariţia unei sirene precede o furtună. În Bretania, sirena este de asemenea, numită „Margareta timpului urât”. Dacă este lovită chiar şi involuntar cu o vâslă, este clar că se va răzbuna. P.Y. Sebillot declară că unui pescar din Gavre, după ce a înţepat sânul unei sirene, aceasta i-a spus: „Pentru tine şi descendenţii tăi, până la a şaptea generaţie, nu va exista fericire.”

În ţările de jos, sirenele fac profeţii în versuri, fie pentru a anunţa o veste bună, fie pentru a preveni catastrofele. În alte zone, sirenele sunt acuzate de antropofagie şi chiar există un cântec ce confirmă această superstiţie; el este cântat de femeile tinere rămase singure, însă nu există cu adevărat dovezi în acest sens.
„Cântă, cântă, sirenă fericită:Tu ai darul divin de a cânta,Ai marea albastră pentru a o bea,Şi iubitul meu pentru a-l mânca.”

Dincolo de toate mărturiile, o întrebare rămâne totuşi fără răspuns: de ce este acest mit al sirenelor atât de puternic? Pe ce se sprijină el? Oamenii de ştiinţă cred şi astăzi că „femeile mării” au fost mult timp confundate cu focile sau lamantinii, ce au lungimea de trei sau patru metri, specii care au sânii comparabili cu cei ai femeilor. Totuşi, lamantinii sau focile sunt făpturi extrem de urâte!

Era necesară toată imaginaţia şi forţa de transfigurare a unui marinar, chiar dacă el a petrecut trei luni pe mare, pentru a oferi acestora un caracter feminin. Un aspect nu s-a luat totuşi în considerare în aceste interpretări, şi anume că lamantinii nu există pe continentul american!

În sfârşit, este mai puţin important de unde vin aceste frumoase înotătoare cu părul lung! Să ni le imaginăm în Marea Neagră, apropiindu-se vara de ţărm, senzuale, surâzâtoare, un pic deranjate de păcură şi de valurile poluate, dar întotdeauna gata să revină pentru a înfrumuseţa visurile bărbaţilor cu adevărat liberi, care iubesc marea şi secretele ei nesfârşite...

sursa:yogaesoteric.net

Experienţa morţii şi lumea de dincolo

Ce vom vedea când vom muri... şi după

Există, în momentul de faţă, mii de relatări făcute de oameni de diferite religii, clase sociale şi naţionalităţi, privind experienţele din preajma morţii. Acestea ne pot ajuta să aruncăm o privire, fie ea şi sumară, dincolo de limetele acestei lumi, pentru a înţelege ce este misterioasa Lume de Dincolo. Sunt oare aceste relatări doar simple viziuni ascunse şi indiscrete furate unei realităţi care nu ne este accesibilă până în pragul morţii?

Aflându-se în pragul morţii, dar reuşind să se salveze, fie printr-un miracol, fie datorită tehnicilor de reanimare moderne, aceşti „reveniţi” – care au trăit experienţa morţii iminente – întorcându-se, nu cu o viziune a neantului, cum ar putea crede materialiştii, ci a unui Altceva, clar întrevăzut şi descris ca o călătorie în altă lume – au văzut oare, precum Orfeu, intrarea în regatul morţii?

Tunelul luminii

Acest caz tipic este relatat în primul buletin al Asociaţiei Internaţionale pentru studiul stărilor ce apar în preajma morţii.

Domnul Chouraki, aprod în justiţie, a fost foarte grav accidentat pe o autostradă, în clipa în care îşi pornea în mod imprudent maşina ce rămăsese în pană. Ca urmare a acestui şoc el a rămas şapte ore în comă, trăind o experienţă uluitoare. Iată ce a povestit mai târziu: „Am avut o veritabilă viziune a morţii, simţind la început o separare de propriul meu trup.

Mi-am văzut corpul inert... apoi un fel de tunel în care eram atras fără a mă putea opune. La capătul acestui tunel strălucea o lumină foarte vie... Mi-am văzut viaţa, derulându-se în întregime în faţa ochilor, în secvenţe extrem de rapide şi am simţit dorinţa foarte intensă de a mă agăţa de ea. Îmi este foarte clar acum că numai astfel am putut reveni din comă.”

O experienţă trăită de opt milioane de oameni

Aceste mărturisiri, rezervate altădată doar revistelor medicale specializate, ar fi rămas necunoscute marelui public fără opera doctorului Raymond Moody. Ele au fost prezentate într-o carte publicată în 1975, carte ce s-a bucurat de un imens succes. Publicată într-un tiraj de 3,5 milioane de exemplare şi vândută în întreaga lume, cartea sa „Viaţa de după moarte” a jucat rolul unui revelator; reacţiile au fost atât de intense şi de numeroase încât s-a aflat astfel că o proporţie deloc neglijabilă a populaţiei fusese se confruntase cu asemenea experienţe tulburătoare (conform unui sondaj realizat în America, în 1988, este vorba de 8 milioane de oameni).

În plus, această experienţă are un caracter general uman, indienii din Amazonia fiind şi ei incluşi în sondaj; este de remarcat şi independenţa de cultură, de nivel social, de inteligenţă şi religie, a persoanei care trăieşte experienţa.

Algoritmul morţii

Iată cum prezintă doctorul Moody fazele caracteristice fiecărei experienţe, faze care apar cel mai adesea în relatările celor ce au trecut la un pas de moarte.

1) Apare mai întâi un sentiment incredibil că ai murit. După un timp oarecare de confuzie, de cele mai multe ori însoţit de teamă, rănitul sau bolnavul realizează că este mort şi imediat starea de teamă se transformă într-o fericire inexplicabilă.2) Pacea şi absenţa durerii; chiar dacă a fost precedată de o durere, experienţa aceasta este total nedureroasă.3) „Mortul” are impresia că şi-a părăsit corpul şi că îl priveşte acum din exterior, ca pe un lucru abandonat (fenomen cunoscut în parapsihologie şi sub denumirea de autoscopie).4) Traversarea tunelului întunecat. Experimentatorul simte că străbate un tunel cufundat în obscuritate, la capătul căruia se află însă o lumină orbitoare. Acolo îl aşteptă fiinţă de lumină ce iradiază în jurul lor pace şi bunăvoinţă; aceştia sunt prietenii sau părinţii decedaţi.5) Întâlnirea cu însăşi Fiinţa Supremă, sursă nesfârşită de iubire, compasiune şi înţelegere.6) Bilanţul vieţii: înainte de întoarcerea la viaţa obişnuită, i se proiectează ca într-o străfulgerare, într-o succesiune accelerată, în secvenţe viu colorate şi tridimensionale, tot ceea ce a trăit încă de la naştere, ca şi cum s-ar reactualiza într-o clipă toate experienţele esenţiale trăite într-o viaţă, spre a nu mai fi uitate niciodată.7) Urcarea rapidă la cer; ea se realizează în unele cazuri încă de la intrarea în tunel, fără derularea firului vieţii. Este o senzaţie de ascensiune rapidă către o dimensiune superioară.8) Întoarcerea în corpul fizic, adesea împotriva propriei dorinţe. Experienţa „începutului de moarte” este atât de fascinantă şi de beatifică la unele fiinţe (mai ales la cele care au trăit o viaţă pură), încât ele nu mai doresc reîntoarcerea în planul fizic.

Concluziile ştiinţei

Dacă doctorul Moody a făcut cunoscute întregii lumi experienţele empirice trăite în preajma morţii, doctorul Keneth Ringh, profesor de psihologie la Universitatea din Connecticut, a fost primul care a întreprins o cercetare ştiinţifică aprofundată a acestora. Dincolo de diferenţele ce apar uneori în descrierea fenomenelor produse în timpul agoniei, acestea exprimă întotdeauna pentru cel ce le trăieşte aşa-numita „experienţă a substratului”.

În primul rând, Ringh confirmă descoperirile lui Moody, subliniind extraordinara similitudine între descoperirile celor două cercetări. Pornind de la relatările a 102 persoane, cu privire la stările trăite de acestea în agonie, dintre care 52 de bolnavi, 26 de accidentaţi şi 24 cu tentative de sinucidere, el recapitulează diferitele stadii ale tranziţiei în „Lumea de Dincolo”, ce cuprind: o senzaţie de bine adesea extatică, dedublarea, perceperea uneia sau mai multor prezenţe, o retrospectivă vizuală rapidă şi clară a vieţii trăite până atunci, apoi „întoarcerea”, deci reintegrarea în corpul fizic, ce se realizează uneori pătrunzând prin cap, alteori prin ombilic sau piept.

Vedem deci că, în termeni uşor diferiţi, de data aceasta ştiinţifici, aparţinând domeniului psihologiei, sunt prezentate aceleaşi trăiri.

Nu suntem cu toţii egali în faţa morţii?

Continuând cercetările, Ringh obţine în studiul său rezultate inedite. Conjuncturile şi cauza care determină agonia ar putea schimba oare cu ceva scenariul trăirilor în preajma morţii?

Este totuşi cert că accidentaţii trăiesc mai intens acea experienţă a bilanţului vieţii, şi că pentru sinucigaşi „nu există tunel, nici lumină strălucitoare, nici prezenţe benefice, nici pătrunderea într-o lume transcendentă de o frumuseţe supranaturală, doar perceperea unei lumi întunecate, ostile, o lume de coşmar”. Concluzia este evidentă şi ea aparţine tuturor religiilor: sinuciderea este cel mai mare păcat; ea nu pune capăt suferinţei, ci măreşte agonia deznădejdi după actul criminal.

Continuându-şi cercetările, Ringh ajunge la concluzia că nu există clase de indivizi privilegiate, înclinate predominant către aceste experienţe. Nici culoarea pielii, nici starea civilă nu influenţează în vreun fel experienţa; ea poate surveni la orice vârstă şi rămâne total independentă de credinţa religioasă sau de cunoaşterea prealabilă a fenomenului.

În statisticile efectuate în ultimii ani se evidenţiază faptul că cei care trăiesc aceste experienţe extraordinare sunt în marea lor majoritate printre aceia care nu au auzit niciodată de doctorul Moody. Acesta este un fapt explicabil căci, în ciuda succesului considerabil al cărţilor sale, există încă foarte mulţi oameni care ignoră total acest subiect.

O mare parte a studiilor este consacrată consecinţelor, repercusiunilor intime pe care o asemenea experienţă le exercită asupra celui care a trăit-o. Mai întâi, „întrezărirea morţii”, deşi poate părea curios, îl „cheamă la viaţă” pe cel ce a ajuns dincolo. Concluzia este totuşi relativă, deoarece putem presupune că şi cei care părăsesc definitiv planul fizic trec printr-o experienţă asemănătoare şi cu toate acestea nu se mai întorc, setea de viaţă stingându-li-se.

Un fapt sigur este însă acela că tuturor celor ce revin li se transformă fundamental modul de a privi viaţa. Un astfel de om devine din ce în ce mai înţelegător cu ceilalţi, iar atitudinea sa în faţa religiei se modifică radical. Chiar şi cei mai sceptici se conving de existenţa unei Realităţi Esenţiale ce poate fi numită Dumnezeu. Dispare total şi sentimentul apartenenţei la o religie anumită, însă credinţa în Dumnezeu devine mult mai fermă. Sentimentul „fricii de Dumnezeu” este sublimat într-o beatifică stare de recunoştinţă. În conştiinţa omului survin mult mai clar întrebările fundamentale ale existenţei: De unde venim? Unde ne ducem? Cine suntem noi cu adevărat? Întrebări la care încep să întrezărească răspunsuri.

Apare totodată o vădită detaşare faţă de preocupările materialiste, faţă de dorinţa de a acumula bani sau bunuri. Gândurile unei fiinţe care a trăit o astfel de experienţă devin mult mai elevate, cu o tendinţă permanentă de generalizare şi universalizare. Relaţiile cu ceilalţi devin dominate de un spirit fratern şi de compasiunea celui ce a văzut şi dincolo de ceea ce ochii obişnuiţi pot să vadă.

Acesta este rezultatul unei evoluţii spirituale „cosmice” mult accelerate şi nu al unei banale schimbări a religiei. În orice caz, experienţa „vieţii de după moarte” este cel mai puternic antidot împotriva fricii de moarte. Ea poate fi asimilată, într-o oarecare măsură, unui vaccin psihologic.
Cei ce trec printr-o astfel de experienţă capătă cel mai adesea certitudinea că viaţa se continuă după moarte şi, mai mult decât atât, ea continuă într-un mod extraordinar de frumos, fascinant, beatific. „Eu nu mai percep moartea ca pe o anulare, ci ca pe o renaştere,” a spus unul dintre ei. „Moartea fizică îţi permite să renaşti pentru a cunoaşte o viaţă mai senină.” Aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că experienţa ar trebui încercată în mod deliberat, prin sinucidere! Aşa cum am arătat, consecinţele ar fi dezastruoase.

Singura deosebire, în raport cu concluziile lui Moody, este că nici una dintre persoanele consultate de Ringh nu a relatat că a întâlnit Fiinţa de Lumină. Ringh a conchis că această experienţă post-mortem trebuie să fie cu totul excepţională şi că nu orice fiinţă poate avea acces la ea. De altfel, studii ulterioare au demonstrat că aceasta este o fază foarte avansată în procesul desprinderii de planul fizic şi de aceea oamenii se întorc adesea înainte de a o trăi.
Există şi experienţe infernale?

Nici Ringh nici Moody nu au vorbit niciodată despre experienţele infernale ce le-au fost relatate. Cardiologul M. Rawlings a cules însă şi mărturii în acest sens. Pentru unii, „tunelul” s-ar sfârşi într-un teren tenebros şi incert unde colcăie „personaje groteşti ţesute în umbră şi adunate pe malul unui lac de foc”.

În ceea ce priveşte ipotezele posibile ale stării de agonie, descrierile relatate de dr. Ringh în urma cercetărilor sale, sunt printre cele mai frumoase pagini scrise vreodată referitoare la moarte şi la această prelungire semi sau supra-conştientă a sa.

O simplă halucinaţie?

Dr. Susan Blackmorede la Universitatea din Bristol, una dintre cele mai aprige contestatare a ideilor şi experimentelor pe care vi le-am prezentat, consideră experienţele din preajma morţii ca nefiind altceva decât rezultatul unei activităţi a creierului. În anumite circumstanţe, legate de apropierea morţii, creierul ar fi supus unor halucinaţii, generând aceste senzaţii post-mortem. Moyes şi Kletti au avansat ideea că bilanţul panoramic al vieţii ar putea să se datoreze „descărcărilor neuronice de natură epileptică în lobul temporal”.

Savantul Carl Sang, supranumit de către unii confraţi ai săi domnul „Eu ştiu tot”, a găsit de cuviinţă să se pronunţe şi asupra acestui subiect „transcendent”. Pentru a nu-şi periclita reputaţia, Sagan speculează că senzaţia de tunel urmată de linişte, pace, fericire este legată de fenomenul de reamintire a experienţei naşterii, şi anume faptul că la venirea pe lume noi traversăm un astfel de „tunel” la capătul căruia ne aşteptă lumina orbitoare a sălii de operaţie şi fiinţele „atotputernice”, medicii! Această analogie se loveşte însă de faptul că totuşi asemenea experienţe au trăit şi oamenii născuţi prin cezariană, dar aici, savantul Sagan se închide definitiv în tăcere.

Lucrarea lui Blakmore, pe care ea a numit-o „Cartea sufletului care moare” nu este totuşi lipsită de interes. Când moartea este iminentă, afirmă ea, creierul nu mai are oxigen şi suferă de anoxie, stare susceptibilă să declanşeze o dezinhibare, provocând descărcarea rapidă şi dezordonată a neuronilor. Aceasta ne duce cu gândul la efectele mescalinei sau ale LSD-ului. Faptul că există mai mulţi neuroni centrali, în procesul viziuni, ar induce iluzia că există un tunel iluminat în mijlocul său.
Endorfinele, substanţe naturale cu efecte identice cu ale morfinei, care sunt produse de creier, ar reduce durerea şi ar induce o stare de euforie foarte eficientă împotriva stresului, având efecte secundare aceste viziuni şi lumini strălucitoare.

Opinia doctorului Ringh este însă alta. El afirmă că interpretările psihologice şi fiziologice sunt „inadecvate şi inadmisibile” şi aduce numeroase argumente împotriva lor. Totuşi el nu respinge ideea că lipsa de oxigen a creierului ar putea provoca o „stare modificată de conştiinţă” care, la rândul său ar activa „matrici inconştiente”, compunând astfel elementele unei experienţe din preajma morţii. De aici rezultă ideea unui „program integrat” care s-ar pune în mişcare în momentul morţii aparente. Cum s-ar explica în această situaţie faptul că în timpul experienţei, aparatele medicale conectate la bolnav arată totuşi activitate cerebrală nulă?

Iată însă ideea de bază a teoriei holografo-psihologice a Dr. Ringh: „Problemele ridicate de aceste experienţe sunt imposibil de interpretat, fără a le confrunta cu spiritualitatea.” În acest context, el propune un concept care se inspiră din bazele ocultismului şi ale tehnicii de avangardă a holografiei.

Ştiinţă şi spiritualitate

„Teoria holografică mi se pare o speranţă reală pentru a furniza o fundamentare ştiinţifică pentru înţelegerea "substratului", a acelei realităţi fundamentale a lumii” – continuă Dr. Ringh. „Mă gândesc că există un univers, frecvent cunoscut sub numele de plan astral, creat de interacţiunile structurii trăirilor emoţionale şi gândurilor.” După părerea sa, tot ceea ce noi ştim din parapsihologie şi din holografie „poate să justifice virtual fiecare din aspectele profunde ale acestor experienţe uimitoare.”

Ringh adoptă, prin aceasta, modelul neurochirurgului Karl Pribram, care a descoperit un posibil mod de funcţionare de tip holografic al creierului, în care reţelele de neuroni funcţionează într-un spaţiu fără timp „codând şi decodând holograme”, veritabile creaţii născute în mintea noastră, având ca bază un univers mai abstract, sintetic.

Pentru a se crea o imagine holografică este necesară o hologramă, suport al unor franje de interferenţă şi o lumină coerentă: laserul. Analogic vorbind, holograma universului e înscrisă în mintea fiecăruia dintre noi, iar lumina conştiinţei noastre, a Sinelui, este precum lumina laserului ce dă viaţă imaginii.

Procesul experienţelor din preajma morţii ar putea fi decodarea unei astfel de holograme, încrustate în mintea noastră încă de la naştere sau dinainte şi care s-ar declanşa în apropierea morţii. În plus, conform principiului holografiei „programul integrat” ar proveni de la un spaţiu fără timp unde totul este cuprins şi oglindit în fiecare parte. Este una din caracteristicile interferenţei undelor laser, care stau la baza creierii luminii holografice, descoperită de Denis Gabor în 1948.
După moarte rămânem noi înşine, însă simţim mai clar că facem parte dintr-un TOT, din Dumnezeu, într-un „Dincolo” pe care creierul nostru nu-l poate concepe acum, şi în care timpul se deformează treptat până într-un punct în care dispare.
Spre OMEGA

Dacă imaginaţia noastră cu privire la ceea ce se poate întâmpla după moarte este limitată, aceasta se datorează în mod cert faptului că trăim în plan fizic, cu alte cuvinte că ceea ce trăim acum pare a fi pentru fiecare dintre noi singura realitate posibilă.

Doctorului Ringh îi place să vadă în amploarea actuală a „experienţelor substratului”, datorate ameliorării constante a tehnicilor de reanimare, indiciul faptului că suntem pe pragul unei noi etape evolutive în care s-ar putea declanşa un fel de desprindere a conştiinţei umane ataşată până acum doar creierului şi lumii materiale, făcând-o capabilă să sesizeze şi să integreze realitatea superioară.

Prin căutările sale de natură spirituală putem spune că dr. Ringh a plecat el însuşi „În drum spre Omega” – titlul ultimei sale cărţi. Textual, el se întrebă: „Experienţele din preajma morţii ar putea oare să fie un mecanism evolutiv, care să aibă ca efect un salt al indivizilor şi o translaţie în noul stadiu de dezvoltare umană, neogeneza lui Theilhard de Chardin sau supramentalul lui Sri Aurobindo – deblocându-le oamenilor facultăţile spirituale adormite până atunci? Şi tot el răspunde: „O nouă rasă de fiinţe umane evoluate spiritual, homo noeticus, a lui John Wite, este pe cale să se nască, rasă ce ar putea să transforme planeta”.

Perspectivă cu adevărat fascinantă. Însă datoria noastră de oameni conştienţi este să căutăm în permanenţă să ne apropiem de această cunoaştere de ordin spiritual şi nu să aşteptăm pasiv eventualitatea unei experienţe în pragul morţii. De altfel, experienţele astrale ale ocultiştilor nu sunt altceva decât replica, în condiţii normale de sănătate, a trăirilor din preajma morţii.
sursa:yogaesoteric.net

CUM SA NE VINDECAM CIT MAI REPEDE SI CIT MAI DEPLIN

Lector Constantin Aioanei
În tradiţia spirituală este ştiut faptul că orice afecţiune a corpului fizic are şi anumite cauze subtile, profunde, mai precis porneşte de la anumite greşeli pe care respectiva fiinţă le-a făcut de-a lungul timpului şi care s-au concretizat sub forma acelei boli.
Boala trupului este de fapt rezultatul a ceva nepotrivit şi acumulat în profunzimile fiinţei. Ea porneşte de la un mod de a gândi, vorbi sau acţiona incorect, de la atitudini sau tendinţe greşite pe care le-am întreţinut o perioadă mai mare sau mai mică de timp. Nimic nu se petrece în trup fără să existe un motiv mai adânc sau altfel spus o cauză subtilă de boală.
Boala efectivă este de fapt o modalitate de a elimina din fiinţă energiile negative acumulate. Deşi poate fi mai greu de acceptat şi chiar si mai greu de simţit, mai ales atunci când eşti bolnav, totuşi orice afecţiune poate fi privită chiar ca o formă de graţie a lui Dumnezeu deoarece prin intermediul ei ni se atrage atentia către ceea ce avem de făcut ca să ne reîntoarcem la starea naturală de echilibru şi armonie. O dată ce ne vindecăm de o boală fiinţa noastră este curăţată de impurităţi şi chiar sufletul ne este vindecat. Cumva, într-un mod poate mai neplăcut, boala şi suferinţa pe care ea o comportă ne face în sfârşit să renunţăm la ceea ne făcea rău.
De aceea e necesar ca atunci când suntem bolnavi, să căutăm să înţelegem de ce a fost nevoie să ajungem în această situaţie şi ce lecţie avem de învăţat din ea, ce atitudine interioară trebuie sa adoptăm pentru a ne vindeca mai uşor. În primul rând e foarte important să înţelegem că prin intermediul bolii nu suntem pedepsiţi, ci doar puşi într-o situaţie în care e necesar să ne ajutăm singuri, oferindu-ni-se în acelaşi timp şi o motivaţie foarte convingătoare pentru a ne transforma şi a renunţa la greşeală. Dincolo de aspectele exterioare pe care o anumita afecţiune le cere de la noi de genul “fii atent ce şi cât mănânci”, “nu te enerva”, “purificăţi organismul”, există şi o stare mai profundă ce o putem simţi mai ales după ce vindecarea a început să apară.
Aceasta se concretizează prin ceva nou, ceva profund şi minunat ce renaşte în noi, o nouă atitudine faţă de viaţă, faţă de oameni, o stare de puritate, de lumină interioară, de bună dispoziţie, de maturitate şi chiar de credinţă reîntărită în Dumnezeu Tatăl. Aceste stări sunt întotdeauna în strânsă legătură cu lecţia tainică pe care boala ne-a făcut să o învăţăm.
Pentru a grăbi vindecarea este însă mult mai bine să avem o stare de acceptare şi înţelegere superioară a ceea ce ni se petrece ca fiind ceva necesar şi chiar util, decât să ne plângem de milă şi să avem impresia că o nedreptate s-a abătut asupra noastră. Această atitudine pozitivă, de încredere în noi şi în Dumnezeu Tatăl precum şi în puterea tainică a remediilor naturale, adecvate, pe care le folosim, va face ca ceea ce e impur să fie mult mai repede eliminat iar vindecarea deplină, armonia şi echilibrul să reapară cât mai curând.
Astfel vindecarea unei boli ne va aduce nu doar tămăduirea trupului ci şi a minţii şi chiar a sufletului.
Aceasta este de fapt adevărata vindecare a oricărei boli.
sursa:amnro.net

SUCURILE PROASPETE DIN FRUCTE ŞI LEGUME

SUCURILE DE FRUCTE

Sucurile din fructe au un profund efect purificator asupra corpului. De regulă, fructele trebuie să fie consumate după ce au ajuns la maturitate, cu doar câteva rare excepţii. Fructele nu trebuie să fie mâncate la aceeaşi masă odată cu alimentele care conţin şi ele zaharuri. Fructele, dacă sunt consumate într-o suficientă varietate, pot furniza corpului toate elementele vitale de care are el nevoie.

SUCURILE DE LEGUME

Sucurile de legume sunt regeneratoare şi reconstructoare pentru organism. Ele conţin toţi aminoacizii, mineralele, sărurile, enzimele şi vitaminele necesare, cu condiţia ca sucurile să fie consumate proaspete, crude şi fără conservant şi să fie extrase în mod complet din legume. Partea vitală a legumelor este ascunsă în fibre, de aceea legumele crude trebuie mestecate complet.

FOLOSIREA CRUDITĂŢILOR

În ultima analiză, funcţiile corpului uman trebuie să se hrănească cu alimente crude. Însă nu oricine poate peste noapte să-şi schimbe obiceiul de o viaţă întreagă, de a mânca mai mult sau exclusiv legume crude. O asemenea schimbare bruscă poate provoca modificări pe care individul poate să nu le înţeleagă, dar care pot fi cu totul folositoare. În asemenea situaţii este bine să fie consultată o persoană cu experienţă în ce priveşte reacţiile ce pot avea loc printr-o asemenea modificare. De altfel, este necesară o tărie interioară considerabilă pentru a face această schimbare să fie eficientă şi a o combina, mai ales la început.

BENEFICII SUCURILOR PROASPETE

În orice caz, sucurile de fructe şi legume proaspete şi crude sunt foarte necesare ca supliment pentru orice alimentaţie, chiar dacă nu urmăm o dietă specială şi mâncăm orice dorim. Dacă practicăm un regim alimentar întâmplător şi neraţional, asemenea sucuri sunt într-adevăr de cel mai mare folos, pentru că dau corpului ingredientele active şi vitaminele de care el duce lipsă, dacă alimentaţia e mai mereu gătită şi conservată.

Pe de altă parte, un regim exclusiv din alimente crude poate conduce la devitalizare dacă el nu este realizat corect, pentru că atunci o mare parte din conţinutul hrănitor al alimentelor crude este folosit drept combustibil pentru a produce energia de care organele digestive au nevoie în procesul de asimilare, care durează până la 3-4 sau chiar 5 ore de la masă. Când însă bem sucuri crude de fructe sau legume situaţia este alta, deoarece acestea sunt prelucrate în 10-15 minute după ce le bem şi sunt folosite apoi aproape în întregime pentru hrănirea şi regenerarea celulelor şi ţesuturilor cu minimum de efort din partea sistemului digestiv.

Vezi si:
Merele - o sursa naturala de sanatate
Dovleacul - protejeaza de cancer, emfizem si complicatii diabetice
Curele naturale de dezintoxicare

extras din lucrarea "Bucătăria verde"
de dr. Andra Bazavan

Deşi nelipsite în alimentaţia de zi cu zi, fructelor şi legumelor nu li se acordă încă nici locul şi nici importanţa cuvenită în alimentaţie, căci, pe lângă regulile de igienă generală (evitarea aerului închis, buna oxigenare a sângelui prin exerciţii respiratorii şi plimbări în aer liber, continenţa amoroasă, menţinerea unei stricte igiene corporale, curăţirea colonului etc), mai este absolută nevoie ca organismul să primească hrană organică vie.

Sănătatea publică ar beneficia, desigur, mai mult de terapeuticile naturale, dacă acestea ar fi folosite mai des şi, de preferinţă, pentru evitarea şi prevenirea bolilor, decât pentru vindecarea lor, în locul medicinii alopate.

EFECTE VINDECĂTOARE

Preţioase pentru numeroşi bolnavi cărora le ameliorează sau le vindecă bolile, sucurile de legume şi fructe, mai ales când sunt extrase în momentul folosirii, se dovedesc a fi, pentru cel care se simte bine, o alimentaţie extrem de energetică şi vitalizantă.

Astfel, sucurile de fructe sunt adevăraţi purificatori ai corpului. Fructele folosite, însă, trebuie să fie mature şi nu trebuiesc mâncate la masă împreună cu alte alimente care conţin amidon (pâine, făinoase, dulciuri). Dacă sunt alese fructe suficient de variate, ele pot da organismului toate zaharurile de care acesta are nevoie.

Sucurile de legume sunt regeneratoare şi îmbunătăţesc metabolismul. Ele conţin toţi aminoacizii, mineralele, sărurile, enzimele şi vitaminele necesare, cu condiţia să fie proaspete, crude, fără conservanţi şi să fie extrase în mod corect din legume.

Pietrele la vezica biliară rinichi sunt urmarea naturală a consumului de carne, amidon concentrat şi zaharuri, care fac ca organismul să nu poate elimina depozitele de calciu anorganic. Calciul este un element vital, dar numai sub formă solubilă în apă, întâlnit astfel în sucurile proaspete de fructe şi legume; ca atare, el trece prin ficat şi este asimilat complet. Cel anorganic, insolubil în apă, este eliminat prin canalele biliare, este dus la vezica biliară sau în terminaţiile vaselor sanguine din abdomen; depunându-se în zona anusului, generează hemoroizi. Când se opreşte în rinichi, creează acumulări sub formă de nisip sau pietre.

Partea vitală a legumelor se află în suc şi de aceea omul trebuie să se hrănească cu legume crude, nefierte. Un regim exclusiv din crudităţi, însă, nu cuprinde o cantitate suficientă de calorii datorită cantităţii mari de energie cheltuită pentru digerarea şi asimilarea alimentelor crude, proces ce durează 3-4 şi uneori chiar 5 ore, în timp ce, în cazul sucului de legume crude, acesta este asimilat în 10-15 minute şi folosit aproape în întregime pentru hrănirea şi regenerarea ţesuturilor, cu un minim de efort din partea aparatului digestiv.

PROPRIETĂŢI REGENERATOARE

Sucurile de legume şi fructe nu trebuiesc considerate alimente concentrate sau medicamente; ele sunt printre cele mai puţin con­centrate şi, totuşi, cele mai hrănitoare dintre alimente. Desigur că modalitatea în care sunt preparate sucurile are o influenţă deose­bită asupra rezultatelor obţinute. Dacă sunt extrase incomplet, vor conţine apa vitală, organică, însă vor avea o calitate redusă prin lipsa vitaminelor şi enzimelor. In ceea ce priveşte cantitatea de suc necesară a fi băută, recomandăm să se bea atât cât se poate, fără a simţi că exagerăm. în general, o jumătate de litru pe zi este un minimum pentru a avea efecte perceptibile, dar, de preferinţă, se pot bea 1-4 l sau mai mult. Cu cât bem o cantitate mai mare de suc, cu atât mai repede se vor observa rezultatele.

Transformarea legumelor într-un terci din care nu s-a eliminat celuloza este fără valoare, fiindcă sucurile sunt indicate tocmai pentru a permite organismului să asimileze toate elementele vitale fără a împovăra aparatul digestiv.

Recomandăm să se ţină seama de următoarele aspecte:
1) In regenerarea naturală a organismului, acţiunea de curăţire pe care o au sucurile din legume este însoţită de o perioadă de jenă sau dureri.
2) După o perioadă de tratament poate apare o coloraţie galbenă sau brună a pielii, ceea ce indică o evacuare de bilă reziduală şi alte substanţe dăunătoare în cantităţi mai mari decât pot elimina organele cu această funcţie. După un timp, însă coloraţia dispare.
3) O mare importanţă o are curăţirea şi sterilizarea aparaturii cu care se face sucul, ca şi a vaselor.

Vezi si:
Sucurile proaspete
Merele - o sursa naturala de sanatate
Dovleacul - protejeaza de cancer, emfizem si complicatii diabetice
Curele naturale de dezintoxicare
sursa:amnro.net