CIMBRUL DE CULTURĂ

THYMUS VULGARIS

de Andreea Dragomirescu
amnro.net

E foarte cunoscut în întreaga Europă, în zonele asiatice şi pe continentul american ca un excelent condiment, dar mult mai puţin este cunoscută valoarea sa terapeutică, deşi este utilizat încă din antichitate în terapie, în alimentaţie şi, bineînţeles, ca plantă magică. Dacă s-ar putea rezuma la câteva cuvinte întreaga sa valoare, atunci putem spune că cimbrul, şi mai ales uleiul volatil extras din cimbru, este unul din cele mai puternice antibiotice naturale.
Este originar din zona vestică a bazinului mediteranean şi sudul Italiei, de asemenea se găsea iniţial în Asia Mică şi nordul Africii (Maroc, Tunisia) dar în prezent este răspândit şi cultivat în întreaga lume.
Cu 3000 de ani înainte de Hristos sumerienii îl foloseau pentru proprietăţile antiseptice, iar în Egiptul antic făcea parte din substanţele utilizate pentru mumificare. Deoarece ere universal recunoscut ca plantă a curajului, acţiunii, energiei şi charismei, soldaţii greci şi romani făceau băi cu extracte de cimbru şi masaje cu ulei de cimbru pentru a-şi spori curajul şi charisma înainte de lupte.
Fumigaţiile cu ramuri arse de cimbru erau folosite în temple pentru purificare; timp de secole aroma de cimbru a fost considerată o expresie a eleganţei şi nobleţii. În antichitate era cunoscut şi ca afrodisiac. Se considera că o rămurică de cimbru prinsă în părul unei femei o făcea pe aceasta irezistibilă.
Plinius recomanda aplicarea extractului de cimbru pe tâmple pentru îndepărtarea cefaleei şi fumigaţiile cu cimbru pentru alungarea insectelor, şerpilor, scorpionilor.
În perioada medievală locuitorii Scoţiei foloseau perne cu cimbru ca remediu împotriva coşmarurilor iar domniţele Evului Mediu obişnuiau să brodeze o albină deasupra unei ramuri cu cimbru pe eşarfele pe care le dăruiau cavalerilor înainte de lupte sau turniruri. A fost deseori folosit pentru îndepărtarea duhurilor rele şi a fost mereu pus în legătură cu lumea zânelor; reţetele magice din secolul 16 alcătuite pentru a putea vedea zâne conţineau cimbru. Poveştile spun că zânele dorm pe paturi de cimbru iar regele lor dansează pe ramuri de cimbru în noaptea solstiţiului de vară.
Există mai multe ipoteze cu privire la etimologia denumirii ştiinţifice ”Thymus”. Aceasta ar putea proveni din latinescul “thymus” provenit din grecescul “thymos” ce înseamnă “spirit” dar şi “fum” sau “parfum”(“theyn” înseamnă “a oferi o ofrandă parfumată”) şi se referă la proprietăţile purificatoare ale fumigaţiilor cu cimbru, care erau folosite în temple. Altă variantă ar fi originea din termenul egiptean “tham”- “plantă folosită la mumificare”, iar a treia – provenienţa din grecescul “thymon” care înseamnă “curaj”.
Cimbrul de grădină creşte sub formă de tufe înalte de 40-50 cm; rădăcina este lemnoasă iar tulpina ramificată, cu frunze alungite, opuse, acoperite cu peri pe faţa dorsală. Are flori mici colorate în roşu, roz sau violet, grupate în inflorescenţe. Infloreşte primăvara în mai-iunie şi datorită aromei atrage numeroase insecte, printre care şi albinele (mierea de cimbru este bine cunoscută pentru aroma ei intensă). Cimbrul preferă locurile însorite şi solurile calcaroase, uscate;plantele ce cresc în zone umede sunt mai puţin aromate.
În scop terapeutic se foloseşte întreaga parte aeriană care e preferabil să fie recoltată imediat după înflorire, dimineaţa după ce se usucă roua. Ramurile se taie şi se formează bucheţele care se usucă la soare.

Compoziţie chimică:

Cimbrul are un conţinut important de ulei volatil, căruia îi datorează multe din prioprietăţile sale. Cantitatea de ulei volatil variază între 0,75% şi 6,5%, în funcţie de condiţiile în care creşte; uleiul volatil este alcătuit în mare parte din timol (40%) şi carvacrol (15%). Alţi constituenţi sunt:
- flavone cu acţiune antispastică, diuretică, antiinflamatorie
- taninuri cu acţiune astringentă şi antiseptică
- acizi polifenolcarboxilici (cafeic, rosmarinic)
- principii amare cu acţiune stomahică
- triterpene

Acţiuni terapeutice:

- puternică acţiune antiinfecţioasă datorită uleiului volatil şi taninurilor. Studiile au demonstrat acţiunea bactericidă asupra germenilor: Escherichia coli, Salmonella şi a diferitelor tulpini de stafilococ, dar se pare că spectrul de acţiune este mult mai larg
- acţiune antihelmintică (împotriva viermilor intestinali) în special faţă de oxiuri, ankilostome şi tricocefali
- stomahic (stimulent al digestiei)
- coleretic (stimulează excreţia de bilă)
- carminativ
- diuretic
- tonic aperitiv
- analgezic
- antispastic
- expectorant
- diaforetic

Indicaţii terapeutice:

Încă din antichitate cimbrul a fost cunoscut ca unul din cele mai bune tonice pulmonare; datorită acţiunilor: antiinfecţioasă, antispastică şi expectorantă este foarte util în:
- bronşită acută şi cronică
- tuse, tuse convulsivă
- gripă
- astm bronşic
Datorită proprietăţilor antiinfecţioase şi cicatrizante este indicat sub formă de spălături (gargară) în stomatite şi gingivite(gargară). Dealtfel multe sortimente de apă de gură şi pastă de dinţi conţin extracte de cimbru.
Datorită acţiunilor stomahică, antispastică , antiinfecţioasă şi tonic aperitivă este indicat într-o gamă largă de afecţiuni digestive:
- sindrom dispeptic
- colită
- meteorism abdominal
- anorexie (lipsa apetitului)
- colică biliară
- parazitoze intestinale

- extern, sub formă de cataplasme sau băi, este util în mialgii, nevralgii şi dureri reumatice datorită efectului anestezic
- este util în stări de astenie, surmenaj (cimbrul este sedativ în doze mici şi stimulent în doze crescute)
- find diuretic şi antiinfecţios, cu acţiune demonstrată anti Escherichia coli (bacteria ce generează cel mai frecvent infecţii urinare la femei) este foarte util în infecţii urinare.

Mod de administrare:
În primul rând trebuie menţionat cel mai simplu şi tradiţional mod de administrare al cimbrului, el fiind cunoscut mai ales ca un foarte bun condiment. Timp de secole a fost folosit ( şi este în continuare) pentru aroma şi pentru proprietăţile sale digestive, ca adaos în salate, supe, mâncăruri grele pe care le face mai uşor digerabile, la aromarea oţetului de plante. Mai multe amestecuri “celebre” de condimente au în compoziţia lor cimbru. Aşa este, de exemplu, sumacul iordanian sau condimentul egiptean “dukka” (alcătuit din seminţe prăjite de susan, coriandru, chimen, piper, cimbru).
În scop exclusiv terapeutic,intern se poate administra sub formă de
- pulbere : planta uscată se râşneşte fin cu o râşniţă electrică curată; din pulberea obţinută se ia câte o jumătate de linguriţă de 4 ori pe zi, la intervale regulate, cu minim 30 minute înainte de mese, se ţine sublingual 15-20 minute apoi se înghite cu puţină apă plată. De regulă se administrează in amestecuri de mai multe plante, în funcţie de efectul dorit.
- macerat la rece: se pun 2 linguri pline de plantă la 1 litru de apă plată şi se lasă aproximativ 7 ore iarna şi 3 ore vara la temperatura camerei ,apoi se strecoară; se bea pe parcursul unei zile, cu înghiţituri mici, între mese, sau se fac spălături bucale în cazul stomatitelor, gingivitelor.
- tinctură, care se administrează în funcţie de concentraţie
Extern se utilizează sub formă de:
- băi cu macerat: se prepară macerat din 300 g plantă la 5 l apă, care se adaugă într-o cadă cu apă călduţă; se fac băi de aprox. 20 minute, de 2 ori pe săptămână
- cataplasme cu macerat sau cu pastă de plantă (pulbere de cimbru amestecată cu apă) care se aplică pe zonele afectate.
sursa:amnro.net