IRIDOLOGIA

ABORDAREA PRINCIPIALĂ

Există un principiu străvechi conform căruia partea se reflectă în întreg, iar întregul se reflectă în parte. La nivelul organismului uman, privit ca întreg, acest principiu se poate manifesta atât prin capacitatea de a acţiona asupra unei zone restrânse a acestuia, generând astfel efecte benefice asupra întregului corp (aşa cum se procedează în acupunctură, auriculopunctură, reflexoterapie, presopunctură), cât şi prin capacitatea de a detecta, prin observarea doar a unei părţi a fiinţei, unele modificări ce se manifestă în întregul sistem (aşa cum se petrece de exemplu în cazul analizei sângelui sau a urinei, situaţii în care se pot obţine informaţii despre activitatea mai multor organe).
Aici se înscrie şi iridologia, care este ştiinţa diagnosticării dezechilibrelor de la nivelul organismului prin observarea modificărilor aspectului irisului.
La fel cum întreg organismul se reflectă la nivelul tegumentului (pe acest principiu se bazează acupunctura şi presopunctura), palmelor, tălpilor (reflexoterapia), pavilionului urechilor (auriculopunctura), toate organele şi sistemele corpului îşi găsesc o reprezentare la nivelul irisului. Tocmai de aceea, modificările în funcţionarea organelor vor fi însoţite şi de modificări în zonele corespondente de proiecţie de la nivelul irisului.
Textura şi densitatea fibrelor irisului, neregularităţile acestora, petele de culori diferite, forma pupilei, pot oferi indicaţii importante despre starea globală de vitalitate şi sănătate a organismului, precum şi despre localizarea şi nivelul de dezechilibru al diferitelor organe şi sisteme.
De multe ori, prin studierea irisului putem obţine indicii despre afecţiuni care se vor putea instala în viitor, dacă nu se face nimic pentru prevenirea lor, sau unele indicii despre vulnerabilităţi moştenite ale diferitelor organe.
Diagnosticul în iridologie diferă principial de cel medical clasic, prin faptul că în iridologie nu se urmăreşte cu prioritate încadrarea strictă a specificului afecţiunii, ci identificarea nivelului de dezechilibru al unui organ sau sistem (afectare acută, cronică, stadiu degenerativ), tendinţă către un dezechilibru, precum şi corelaţia dintre diferite sisteme corporle cu funcţionare defectuoasă. Toate acestea trebuie să fie în mod necesar corelate, desigur, cu simptomatologia efectivă.
Irido-diagnosticul nu înlocuieşte metodele clasice de diagnostic, ci le completează, ajutându-ne astfel să avem “dintr-o privire” o viziune globală asupra stării de sănătate a fiinţei. Se poate spune, astfel, că ochii nu sunt numai “oglinda sufletului”, ci şi o oglindă fidelă a întregii fiinţe.
sursa:amnro.net