ZĂMOŞIŢA

HIBISCUS TRIONUM

de Andreea Dragomirescu
amnro.net

FLORILE DE HIBISCUS ÎN LUME

Există aproximativ 250 specii de Hibiscus. De origine tropicală, plantele de Hibiscus sunt răspândite în prezent în întreaga lume. Probabil delicateţea şi frumuseţea florilor de hibiscus au făcut ca diferite specii ale acestora să fie declarate ‘flori naţionale’ ale mai multor ţări orientale.

Hibiscus rosa-sinensis este floarea naţională a Malaiesiei, Hibiscus brackenridgei este floarea reprezentativă pentru Hawaii şi o altă specie de hibiscus este floarea naţională a Coreei de sud. În China există chiar şi un oraş denumit ‘oraşul florii de hibiscus’.

În occident, unele plante de Hibiscus sunt cunoscute mai ales ca plante ornamentale, dar în zonele tropicale, unde îi sunt cunoscute calităţile din vremuri străvechi, plantele sunt apreciate atât pentru frumuseţe, cât şi pentru proprietăţile terapeutice. În Columbia preparatele de Hibiscus sunt folosite pentru a trata căderea părului, în Samoa se administrează femeilor pentru a diminua crampele menstruale sau pentru o naştere mai uşoară, în Guinea ca diuretic, în Filipine ca aperitiv, iar în Angola frunzele de hibiscus se folosesc, pentru preoprietăţile lor emoliente, în tratarea tusei.

ZĂMOŞIŢA

Zămoşiţa este o plantă erbacee, cu tulpină ramificată; ajunge până la înălţimi de 80 cm; are flori mari (4 cm diametru), de culoare gălbui, cu baza purpurie; fructele sunt încapsulate. Creşte în culturi, pe marginea drumurilor, pe câmpii şi este folosită ca arbust ornamental. Înfloreşte din iulie până în septembrie. În scop medicinal se folosesc numai părţile aeriene care se recoltează la începutul înfloririi şi se usucă la umbră, în locuri aerisite.

Compoziţie:

flavonoide cu acţiune diuretică
mucilagii cu acţiune emolientă şi antiinflamatoare
substanţe minerale
un ulei gras

Acţiuni terapeutice:

diuretic şi saluretic (contribuie la eliminarea sodiului şi clorului din organism, mai puţin a potasiului)
emolient
antiinflamator
antiseptic
cicatrizant
laxativ

Indicaţii terapeutice:

infecţii urinare, datorită efectului diuretic, antiinflamator, emolient, în asociere cu alte diuretice (frunze de mesteacăn, splinuţă, merişor, urzică)

litiază urinară, în asociere cu alte diuretice şi litotriptice: frunze de mesteacăn, mătase de porumb, rădăcină de brusture

gastrite, ca adjuvant, în combinaţie cu alte calmante gastrice (gălbenele, salcâm)

tuse uscată, pentru proprietăţile emoliente, alături de scai vânăt şi nalbă

hipertensiune arterială, datorită efectului diuretic; se poate asocia cu păducel şi talpa gâştei

furuncule, arsuri solare, hemoroizi în aplicaţii externe (comprese cu macerat de plantă)

MOD DE ADMINISTRARE:

pulbere sublingual:

planta se râşneşte fin cu o râşniţă electrică curată

se ia căte o jumătate de linguriţă de 4 ori pe zi, la intervale regulate, cu minim 30 minute înainte de masă, se ţine sublingual 15-20 minute apoi se înghite cu puţină apă plată.

de regulă se administrează mai multe plante într-un amestec, în funcţie de efectul dorit (în acest caz se va administra câte o linguriţă din amestec, de 4 ori pe zi)

macerat:

se pun 2 linguri pline de plantă la 1 l apă plată şi se lasă la temperatura camerei aproximativ 7 ore iarna şi 3 ore vara, după care se strecoară. Lichidul rezultat se bea pe parcursul unei zile, cu înghiţituri mici, între mese.

Pentru aplicaţii externe (răni, arsuri, hemoroizi) se face un macerat mai concentrat, din 5 linguri pline de plantă la 1 litru de apă iar pe furuncule se poate aplica pasta obţinută din pulbere de plantă amestecată cu apă.
sursa: amnro.net