IMPORTANTA APEI CURATE SI A IGIENEI

Importanţa apei potabile pure şi a aerului curat, precum şi legătura dintre lipsa de curăţenie, corelată cu suprapopularea şi bolile infecţioase erau cunoscute din vechime. Săpăturile arheologice din India, de la Mohenjodaro şi Harappa (cca. 2500 î.e.n.) indică existenţa unor oraşe bine organizate, cu un sistem complex de apeducte pentru furnizarea apei, dotate şi cu un sistem de latrine şi drenaj.
În Ramayana, străvechiul poem hindus, se indică existenţa unui anumit loc, numit Laxmana, în care se face referire la un anumit păcat, care era „chiar mai mare decât păcatul poluării apei potabile”. Ceea ce ne arată gravitatea acţiunii de poluare a apei.
De asemenea, romanii ştiau foarte bine care era legătura dintre mlaştinile existente în jurul Romei (care erau zone pline de ţânţari) şi malarie. Astfel că, din secolul 7 î.e.n. le-au drenat. În secolul al 6 lea î.e.n. Roma era dotată cu o reţea conducte subterane, inclusiv conducta principală, Cloaca Maxima. Tibrul, ca sursă de apă, a fost înlocuit de apeducte care aduceau apă pură de la depărtare. În secolul al 2-lea e.n., 14 astfel de apeducte alimentau Roma cu aproximativ 40 milioane de galoane de apă pe zi. Săracii cărau apa de la fântânile publice, bogaţii aveau conducte în casele lor.
Din nefericire, tradiţia indiană şi romană în ceea ce priveşte igiena şi sănătatea publică s-au pierdut apoi, iar contaminarea apei potabile a dus la mizerie şi decădere, până în pragul secolului 20.
Naşterea noţiunii de sănătate publică s-a produs în Anglia în jurul anului 1840. Dezavantajele revoluţiei industriale pe de o parte şi frecventele epidemii de holeră pe de altă parte, au dus la o creştere şi dezvoltare rapidă a mişcării de sănătate publică în lumea vestică. Mizeria a fost considerată cel mai mare duşman al omenirii.
Ideea că mediul înconjurător putea fi o importantă sursă de boală a apărut de mai bine de un secol. În 1719, când ciuma a izbucnit din nou în sudul Europei, Richard Meade a propus nu numai o aplicare mai rapidă a măsurilor tradiţionale de izolare şi carantină, dar şi o îmbunătăţire mai extinsă a vieţii comunităţii: locuinţe mai bune, curăţenie, ventilaţie şi dezinfecţie. Probabil cea mai importantă lucrare este cea a lui Edwin Chadwick, din 1842, „Raport asupra condiţiilor sanitare ale populaţiei muncitoare din Marea Britanie”. Documentul examina relaţia dintre condiţiile de mediu şi starea sănătăţii. Conform standardelor actuale, lucrarea are multe deficienţe, dar este totuşi o lucrare ştiinţifică de epidemiologie.
Eficienţa măsurilor de igienă au căpătat sens din momentul în care Pasteur a stabilit originea bacteriană a bolilor infecţioase. Microbiologia a reprezentat sursa măsurilor preventive şi terapeutice, dar a reprezentat o contribuţie valoroasă şi în igienă, care era chiar mai importantă pentru comunitate, arătând de exemplu modul în care infecţiile se răspândesc şi făcând posibilă identificarea specifică a bolilor, inclusiv a prezenţei lor nemanifestate încă în „purtători”. Măsurile de igienă au contribuit la scăderea cu cel puţin o cincime a mortalităţii începând de la mijlocul secolului 19. Acest procent era asociat bolilor cauzate de consumul de apă şi alimente infestate.
sursa:amnro.net